Avem o clasă de mijloc?

Traian Vedinaş este scriitor şi profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai”

În devălmăşia de opinii legate de plecarea liberalilor din USL şi căderea respectivei alianţe ce semăna mult cu o struţocămilă o opinie exprimată de Bedros Horasangian merită reţinută şi analizată. Exprimarea editorialistului de la „Observatorul cultural” este una tranşantă – „Cât timp nu vom avea o clasă de mijloc suficient de puternică, nu vom putea vorbi la modul real despre liberalism, liberali şi politici liberale” – şi ne pune în situaţia să ne întrebăm dacă judecata scriitorului optzecist este veridică sau este numai ieşită din ascuţişul condeiului.

Sintagma de clasă mijlocie este mai întâi o mitologie politică care din când în când e pusă în joc de jurnalişti şi oameni politici, dar şi de sociologi începători care intraţi în boala stângismului marxist îi caută cristalizări şi în fostul regim comunist.

Apoi clasa mijlocie este o structură a democraţiilor consolidate şi societăţilor bunăstării. Întrebarea firească este dacă societatea românească are o clasă mijlocie, iar răspunsul e în limbajul lui Nenea Iancu: „Are şi nu are”.

Până a lămuri această dilemă să privim puţin în istoria claselor sociale din societatea românească, pe segmentul rural al acestei societăţi.

În secolul al XIX-lea iobagii transilvăneni erau fruntaşi dacă lucrau 14 hectare, mijlocaşi (7 hectare), codaşi (3, 5 hectare). În Moldova şi Ţara românească existau clăcaşi fruntaşi ce lucrau cu patru boi, clăcaşi mijlocaşi ce lucrau cu doi boi şi clăcaşii codaşi fără boi.

Prima stratificare sociologică a claselor sociale din ruralul românesc a realizat-o Anton Golopenţia în 1939, într-o identificare de jos în sus după criteriul suprafeţei de pământ deţinute. Astfel ţăranii codaşi aveau sub 5 hectare, ţăranii mijlocaşi între 5 şi 20 de hectare, ţăranii chiaburi între 20 şi 100 de hectare, iar moşierii de la 100 de hectare în sus până la 300-500 hectare.

Reforma agrară din 1945 a desfiinţat marea proprietate, fiecărui chiabur şi moşier lăsândui-se 50 de hectare.

Un document administrativ numit registru agricol a fost introdus în administraţia locală în anii ’50 şi a fost ţinut până în 1962, anul colectivizării forţate. În acel registru figura următoarea tipologie: gospodărie chiaburească cu terenuri de peste 5 hectare, gospodărie mijlocaşă cu 3, 5-4, 5 hectare, gospodărie mică 1, 5-2, 5 hectare, iar pentru cei care aveau doar grădină şi casă denumirea era „ţăran sărac”.

Colectivizarea a şters aceste diferenţe distribuind loturi de 0, 30 ha pentru o familie şi 0, 15 ha pentru o singură persoană.

În ’90 regimul Iliescu a ridicat la 0, 50 ha lotul fiecărui colectivist. Legea fondului funciar (1991) a restituit familiilor până la 10 hectare, iar Legea Lupu din 2000 a dat pentru o familie până la 50 ha.

Datorită faptului că Institutul Naţional de Statistică nu a pus în joc şi o viziune sociologică nu avem o imagine clară a stratificării în rural în funcţie de teritoriul agrar deţinut de o familie.

Într-o cercetare sociologică în satele Boldea, Larga, Moruţ, Sărmăşel, Sărmăşel Gară din Câmpia Sărmaşului străbătută de molcomul Pârâu de Câmpie au fost investigate 103 gospodării, din care 22 deţin sub un hectar, 38 între 1-3 hectare, 25 au 3, 1-5 hectare, iar 18 peste 5 hectare, acestea din urmă constituind cert un grup în care putem identifica o clasă mijlocie rurală.

Şi-acum să explicăm expresia: „are şi nu are”. Societatea românească are prin urmare în rural o clasă mijlocie conform grilei lui Golopenţia, dar nu are date statistice şi prelucrări sociologice pentru a cunoaşte configurarea acestei clase mijlocii la nivel naţional.

Numele sociologic al acestei clase mijlocii poate fi clasa fermierilor, dar datorită proastelor politici agrare româneşti este o clasă apolitică şi sceptică, pentru că şi la liberali precum şi în întreaga noastră clasă politică demagogia este mai puternică decât democraţia, şi chiar mai puternică decât slujirea poporului.

 


Publicitate

Postaţi un comentariu