Impresii din Maroc

Text de Radu Nechita, conf. univ, Facultatea de Studii Europene 

Dedic acest articol curajului părinților mei, care în urmă cu 40 de ani, au pornit cu doi copii de 7 și aproape 4 ani către o țară pe-atunci necunoscută, dar care a rămas mereu în sufletul nostru. Pentru a nu devia discuția, admit preventiv eventuala obiecție că trebuia un curaj și mai mare să rămâi în România socialistă sau, mai ales, să te întorci înapoi.

Cu sentemente diferite, dedic una din pozele alăturate taximetristului care m-a dus la aeroport și mi-a spus pe un ton doct că Marocanii sunt leneși, pentru că știe el, doar a lucrat împreună cu ei în Spania (unde probabil se fac generalizări la fel de fundamentate despre Români). Era ora 4 dimineața, o oră destul de nepotrivită pentru un curs de economie instituțională, motiv pentru care, spre regretul meu ulterior, n-am reacționat cum ar fi trebuit. Poza ar putea fi intitulată „Trei kilometri de oameni «leneși»” (vezi imaginea mai jos). Menționez că în spatele fotografului, pe aceeași distanță dar pe o lățime mult mai mare se întinde Medina, cu mii și mii de magazine și cel puțin tot atâția „leneși” care le țin deschise de dimineața până seara.

Și dacă tot am atins acest subiect, aș dori să mai spun că în intervalul în care mănânci liniștit o harira, de fiecare dată am fost abordat (ne-agresiv) de 4-5-6 persoane care ofereau diverse bunuri și servicii și numai de un singur cerșetor. Toată lumea pare să aibă ceva de vânzare, fiecare are grijă să scuture praful de pe marfa proprie, s-o aranjeze, să facă „advertizing verbal” etc. Dacă ai întârziat cu privirea pe marfă mai mult decât ai spune „nu avem casă de marcat”, ești luat în primire cu o amabilitate dezarmantă, ți se explică de ce produsul lor este la cel mai potrivit preț („nu la preț de turist, la preț de prieten / de Marocan”) și de cea mai bună calitate, primind gratuit un training scurt dar eficient, care te transformă în CTC-ist onorific al artizanatului local. Desigur, gratuitatea se manifestă doar într-o primă etapă, pentru că după ce ieși de acolo mai ușor cu câteva sute de dirhami (1 EUR = 11 MAD), te întrebi unde anume vei integra în designul interior ceva ce nici nu știai că-ți lipsea atât de mult.

Poate unii mai informați se vor întreba de ce nu am consemnat nimic despre vizita pe care am făcut-o anul trecut în Maroc. Unii și mai informați dar nu neapărat mai bienvoitori vor pune reacția întârziată pe seama originilor mele mai transilvano-maramureșene. S-ar putea să aibă dreptate, dar în apărarea mea invoc scuza că acea călătorie a avut un caracter mult mai intim: am revăzut toate locurile copilăriei mele din Casablanca, locuri care-mi vorbeau doar mie și familiei mele. Pe cine ar putea interesa poze cu cele două blocuri unde am locuit, cu școala la care am fost timp de patru ani, cu buticurile de unde ne cumpăram de-ale gurii (fără rație) sau de-ale minții (metrul cub de benzi desenate care m-au ajutat să învăț franceza), plaja la care mergeam la sfârșit de săptămână. Sau cutia poștală pe care am fixat-o în perete împreună cu tatăl meu și care încă mai dăinuie, cam ca ruinele romane care se mai găsesc pe ici pe colo pe teritoriul Marocului, din nord până la Casablanca. Sau cu Rachid, un middle-aged din cartier, care după ce mi-a dat niște lămuriri, m-a întrebat dacă nu cumva am o soră și mi-a spus că ne-am jucat împreună în copilărie. Sau gardurile înalte, „apărate” cu sticle sparte prinse în tencuiala de deasupra lor. Care chiar nu au aprobarea designerului-șef al familiei.

Trei kilometri de leneși

Am remarcat cât de multe lucruri s-au schimbat în acești patruzeci de ani și continuă să se schimbe. Există șantiere peste tot, tramvaiele (Alstom) sunt demne, spre exemplu, de o capitală națională a tineretului: silențioase, curate, punctuale și puțin mai scumpe decât la noi (6 dirhami/călătorie, adică vreo 3 lei). Acele „petit-taxi” Simca 1000 din amintirile mele au dispărut demult, fiind înlocuite cu automobile mai mari (desigur, este plin de Logan, Sandero, dar nu numai). Există aceeași diversitate a parcului auto care a șocat atunci băiatul de 7 ani (familiarizat doar cu Dacia, Lada, Trabant, Skoda, Moskvici și Volga), cu mașini de pe toate continentele respectând toate normele de poluare, de la Euro 5 la Euro 0,5. De asemenea, frapează diversitatea vestimentară și muzicală, de la tradiționalul atemporal la universalul efemer. Nu, nu am văzut șlapi cu puf, dacă intersează pe cineva.

În prezent, există în mod evident o clasă medie în cele două mari orașe pe care le-am vizitat mai pe fugă decât mi-aș fi dorit. Puterea ei de cumpărare, prețurile și nivelul de trai par comparabile cu situația din țara noastră. Ea ar fi remarcată imediat de toți cei care acum câțiva ani descoperau șocați că refugiații sirieni aveau „smartfoane”. Un alt semn al acestei clase medii este numărul surprinzător de ridicat al tinerilor și celor de vârstă mijlocie care poartă aparate dentare.

Alte lucruri au rămas neschimbate, spre bucuria egoistă a călătorului occidental și spre mândria tradiționaliștilor locali. Medina cel puțin este la fel, cu toate gusturile, aromele și mirosurile aferente, încocmai cum sunt ele în amintirile mele. Neschimbate sunt și piramidele de portocale, de măsline și de condimente de toate culorile, alături de care se găsește carne de diverse vietăți halal (vii sau tranșate, uneori chiar păstrate în frigider), cu nenumăratele produse de artizanat (articole de marochinărie desigur, dar și covoare, lemn, aur, argint sau „vrai métal argenté”… Și argan. Nenumărate cosmetice cu argan).

Punctualitatea oamenilor continuă să difere de cea a tramvaielor. Stabilirea oricărei înâlniri se încheie cu „Inch’Allah”, ceea ce în practică poate înseamna la timp, cu 15 minute întârziere sau, din cauză de „mauvaise communication”, la ora stabilită dar pe un fus orar descoperit ulterior. Inch’Allah…

Din punct de vedere politic, oamenii dădeau din cap aprobator atunci când aminteam idei subversive precum corupția inerentă a oamenilor politici. În discuțiile informale despre evoluțiile economice locale, lumea își declară simpatia pentru majestatea sa Mohamed VI, apreciind deschiderea către exterior și în special, preponderența aspectelor economice din cadrul acesteia. Entuziasmul este mai limitat când se evocă perioada Hassan II. Iar dacă tot suntem la acest capitol, merită amintit faptul că Mohamed V, bunicul actualului rege, a refuzat în al doilea război mondial nu numai deportarea evreilor marocani ci și stigmatizarea lor în vreun fel. Acest lucru contrastează cu alte țări care revendică o mai mare expertiză în domeniul drepturilor omului.

Din Marocul recent cred că am mai putea învăța câte ceva și despre acceptarea istoriei. Deși nu sărbătroresc încă centenarul unirii sau a independenței, marocanii se simt suficient de „aici pe veci stăpâni” încât să nu răzuiască sistematic și contaproductiv toată moștenirea fostului ocupant francez: Avenue de France continuă cu Boulevard Mohamed V fără ca trecătorii marocani să sufere traume vizibile. Iar catedrala din capitală, un fel de „Notre-Dame de Rabat”, construită în vremea generalului Lyautey, nu a fost transformată în mosechee, deși arhitectural seamană în mod deliberat cu una. O altă învățătură și diferență vizibilă față de trecutul amintirilor mele este prezența pe toate clădirile oficiale (și în Constituție ca a doua limbă oficială) a inscripțiilor în limba berberă, în condițiile în care în urmă cu câteva decenii, nimic nu amintea de existența vreunei civilizații pre-islamice.

Referitor la componenta academică a călătoriei mele (Program Erasmus+), studenții pe care i-am întâlnit au o curiozitate politicoasă și insistentă, care-mi aduce aminte de experiența universitară de la noi din țară. De când eram student, aș adăuga, dar poate devin excesiv de subiectiv-nostalgic. În orice direcție a capitalei te deplasezi, există nenumărate universități și cămine studențești noi, dotările nefiind cu nimic mai prejos decât ale noastre sau chiar ale francezilor după recenta sărbătorire a lui Mai 68 de la ei.

Aș încheia adăugând că dintre duzina de universitari cu care am interacționat, cinci au avut profesori români sau bulgari, în cadrul acordurilor de cooperare similare celui care a oferit familiei mele șansa vieții sale. Toți aminteau cu plăcere entuziasmul și competența acelor profesori. Sunt curios cât s-a făcut la nivelul decidenților români pentru a valorifica în vreun fel acele zăcăminte de bunăvoință lăsate cu mari eforturi de România socialistă prin ceea ce numeam cu o superioritate nejustificată chiar și atunci, lumea a treia.

Da, știu: la o adică, se poate scoate turismul din economie dar nu economistul din turist.

 

Postaţi un comentariu