Generalul Vasile Şomlea, cu braţele, mintea şi sufletul, de 35 de ani în slujba Pompierilor

Generalul Vasile Şomlea va participa în 27 septembrie la inaugurarea unei unităţi de Pompieri în comuna Mociu/Foto:Cristina Beligăr

În aceste zile se împlinesc 32 de ani de când s-a prezentat la primul său loc de muncă şi 35 de ani de când a îmbrăcat haina militară. În data de şase octombrie, Generalul de Brigadă al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Avram Iancu al judeţului Cluj, Vasile Şomlea, va petrece o ultimă zi în serviciul acestei unităţi, înainte de ieşirea la pensie, la vârsta de 56 de ani. După această dată, pentru Generalul Şomlea va urma prima lui zi de “zbor liber”.

35 de ani în haină militară

Clujean de originie, Vasile Şomlea a urmat şcoala în satul Nicula şi apoi în municipiul Cluj-Napoca, până la terminarea Liceului. A făcut apoi Şcoala Militară de Ofiţeri Activi, arma pompieri, la Bucureşti, a studiat la Academia Militară-„Facultatea de arme întrunite comandă şi Stat major” între 1986- 1988 la Bucureşti. Întors la Cluj, a intrat în Grupul de Pompieri al judeţului Cluj, respectiv în Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă. Aici şi-a început cariera şi tot aici o încheie. Joi, în 19 septembrie, la ora 7, s-au împlinit 32 de ani de când s-a prezent la primul său loc de muncă. Nu ştie dacă e mult sau e puţin, dar cert este că sunt 35 de ani de când a îmbrăcat haina militară, la început ca militar în termen. “Unii colegi de-ai mei nu au încă vârsta cât am eu vechime. Nu le-o spun cu ironie sau reproş, ci cu un pic de invidie pentru că ei sunt atât de tineri. Aceşti ani au trecut extrem de repede. Nu ştiu de ce, uneori, mi se pare că Einstein când vorbea despre teoria relativităţii avea dreptate. Chiar există o curbură a timpului şi simt cum timpul s-a comprimat, iar trecerea între universuri s-a făcut foarte rapid. Între începutul şi sfârşitul carierei mi se pare că este foarte puţin timp”, precizează generalul Vasile Şomlea, într-un interviu acordat cotidianului Transivania Reporter.

Vasile Şomlea (sânga), alături de oficialităţile clujene, la prezentarea Spitalului Mobil în octombrie 2012/Foto: Dan Bodea

700 de oameni în subordine

În perioada de când a activat ca şi comandant, respectiv inspector şef, au existat peste 80.000 de misiuni operative ale unităţii pe care o comandă. Despre fiecare dintre acestea, la momentul potrivit, generalul Şomlea a ştiut câte ceva. Astăzi, când încearcă să rememoreze, să tragă linii şi să adune, realizează că toate acestea misiuni nu au fost realizate de el, ci de oamenii săi şi împreună cu aceştia. „Cel mai frumos şi mai bun lucru pe care l-am avut eu în toţi aceşti ani au fost oamenii. Cei de aici din interior şi cei cu care am colaborat. Îi includ pe ofiţerii şi subofiţerii, salariaţii civili, care încadrează inspectoratul, medicii de la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă care fac gărzi pe SMURD, paramedicii voluntari de la UMF. Au trecut peste 1800 de studenţi de când sunt eu din 1994, când s-a înfiinţat SMURD-ul şi am asistat la înfiinţarea lui. Ei fac parte dintre noi, sunt oamenii mei. Datorită lor exist eu. Eu fără ei sunt jumătatea lui zero, nu însemn nimic”, declară cu fermitate generalul, nelăsând loc de alte interpretări.

Cerc închis

În clasa a IV-a, învăţătoarea sa, Elena Ungur, i-a dat o foaie de hârtie pe care l-a pus să scrie ce vrea să devină când va fi mare: „Eu vreau să devin ofiţer. Atât am scris”, îşi aminteşte generalul. În mintea sa de copil nu s-a putut contura cu precizie ce fel de ofiţer îşi dorea să devină. A vrut să devină şi aviator în adolescenţă, dar nu a corespuns din punct de vedere al parametrilor de sănătate. „Am avut pe cineva din familie, un văr de-al meu, care lucra aici şi care mi-a spus că se fac recrutări pentru şcolile de ofiţeri. Deşi aveam dosarul pregătit pentru admitere, nu am fost iertat şi mi-a venit rândul să merg în Armată în februarie 1978. Am fost încorporat în poligonul pompierilor de la Boldeşti, în judeţul Prahova, am fost la Compania I de Pompieri Ploieşti, am fost mutat apoi la Compania de Pompieri Dej în iulie 1978, am plecat la Bucureşti la examen, am fost declarat reuşit şi m-am reîntors la Dej. Până în 12 septembrie 1978 am fost la Dej, urmând ca trei zile mai târziu să merg la Bucureşti, la şcoală, pe care am finalizat-o în 1981. Din 1981 am fost repartizat la Cluj, la Compania de Pompieri Turda”, descrie generalul Şomlea parcursul său profesional. În data de şase octombrie, în acest an, pentru el se va închide un cerc. „Îmi aduc aminte că, niciodată nu mi-am închipuit ca locotenent tânăr, când am bătut la poarta unităţii, că voi ajunge comandant. Eşti prea tânăr atunci ca să te gândeşti la asemenea lucruri. Idealul meu a fost: gradul de Maior şi funcţia de Comandant de companie. Cu toate acestea, am ajuns General de brigadă şi Comandant de unitate”, afirmă Vasile Şomlea.

Vasile Şomlea, Dirk Kremer, Andrei Biriş şi Cornelia Platon la Muntele Baisorii/Foto: Arhiva personală Facebook

24 de ore din 24

De la generalul Vasile Şomlea aflăm că meseria de pompier implică trei elemente: braţul, mintea şi sufletul. „Această profesie îţi oferă satisfacţia că faci lucruri bune, că ajuţi oamenii.Noi nu mergem într-o misiune în locuri unde se întâmplă lucruri plăcute, mergem acolo unde oamenii suferă sau sunt în pericol. Trebuie să ai o anumită stare de spirit inoculată ca să poţi face aceste lucruri. Au fost oameni care au venit la noi, au stat puţin, dar nu au putut să-şi facă meseria. Trebuie să poţi suporta anumite lucruri”, explică generalul Şomlea. „Eu am beneficiat foarte mult de înţelegerea familiei şi a soţiei, mai ales în ultimii şapte ani şi zece luni în care am fost comandat şi în care telefonul a sunat tot timpul, în 24 de ore. Te obişnuieşti şi îţi dai seama că eşti în serviciul public şi nu poţi decât să fii la dispoziţie. Telefonul meu nu a fost închis niciodată. În calitate de militar renunţi la nişte drepturi, prin lege. Ai drepturi restrânse şi drepturi interzise. Pentru unii aceste reguli sunt poate deplasate, dar semnând accepţi toate limitările pe care le impune un anumit sistem”, precizează generalul. Cea mai mare recompensă pe care un pompier o poate primi nu este cea financiară, ci momentul când oamenii îşi amintesc de ajutorul primit şi îşi exprimă mulţumirea. De altfel, cuvântul „mulţumesc”, alături de „te rog” şi „iartă-mă”, sunt cuvintele pe care generalul Şomlea le preţuieşte cel mai mult şi după care s-a ghidat întreaga viaţă.

Pe primul loc, în topul încrederii la români, în majoritatea sondajelor sunt Pompierii. „Cineva m-a întrebat, odată, dacă am luptat mult să fim pe primul loc. I-am răspuns că nu participăm la un concurs. Este o activitate de zi cu zi, fără să ne gândim la topuri. Ca pompier trebuie să fii atent la tot ce faci, la serviciu sau în afara serviciului. Asta înseamnă şi comportament şi atitudine şi toate lucrurile cre îţi guvernează viaţa, nu doar cea profesională. Oamenii te judecă din toate punctele de vedere. Trebuie să fii impecabil, vorba unui instructor de-al meu într-o anumită ramură. Este o mare responsabilitate, dar şi un motiv de mândrie să ajungi să aibă toată lumea încredere în tine”, declară Vasile Şomlea.

 „Urmează şapte octombrie”

Întrebându-l ce urmează pentru el după data de şase octombrie generalul mărturiseşte că dacă va fi timp propice urmează prima lui zi de zbor liber. „Nu vreau să îi spun spun prima zi de libertate, ci mai degrabă prima zi de zbor liber. Va fi o zi fără hands-free , ca să ştiu când mă sună de la serviciu şi va fi prima zi când nu le voi spune băieţilor din dispecerat, sunt în locul cutare, la zbor. O să merg pur şi simplu şi-o să zbor. Probabil. Nu ştiu. În toate lunile acestea am încercat să tai firele care mă leagă, dar n-am reuşit. E greu. Sunt foarte multe lucruri cu care te încarci. Visezi noaptea lucruri care au fost în trecut, acţiuni la care ai participat. Nu vor dispărea niciodată aceste lucruri. Cred în existenţa acelui stres post-traumatic după atâţia ani de activitate, dar contează cât eşti de tare ca să te laşi, sau nu, afectat. Orice începe se termină”, concluzionează generalul.

Vasile Şomlea practică zborul cu parapanta de aproximativ cinci ani/Foto: Arhiva personală Facebook

Poezia zborului

Unul dintre hobby-urile sale, deloc „paşnice”, este zborul cu parapanta, pasiune pe care şi-a descoperit-o la vârsta maturităţii. „Nichita Stănescu spunea că, parafrazându-l pe unul dintre colegii mei mai tineri, Silviu Ciprian Cucerzan: Oamenii sunt păsări cu aripile crescute pe dinăuntru. Să spunem că, la un moment dat, ne lăsam aripile să ne iasă afară şi zburăm. A fost un vis de copil şi acum cinci ani am început parapantismul. Ultima zi de serviciu pentru mine înseamnă şase octombrie, zi în care îmi expiră şi licenţa de pilot”, mărturiseşte Vasile Şomlea, adăugând că se află în plină reînnoire a licenţei sale de zburător, exersând zborurile în zonele: Rimetea, Dezmir, Floreşti, Iara, Ciurila sau Mănăstireni. „Îmi place plutirea aceea pe care ţi-o oferă zborul cu parapanta. Este o poezie a zborului, un zbor pur, în timpul căruia te foloseşti doar de ceea e îţi dă natura, de parapantă şi de tine”, descrie Vasile Şomlea zborul cu parapanta.

Vasile Şomlea, alături de colegii săi de zbor cu parapanta, în luna februarie a acestui an/Foto: Arhiva personală Facebook

În timpul său liber comandantul citeşte uneori şi poezie, dar mai ales literatură şi romane istorice. Noţiunile de cultură generală sunt principala calitate a unui ofiţer, mai ales când funcţia îi impune asta. „Mi-a plăcut întotdeauna să citesc şi va fi un timp în care voi putea citi. Îmi place să merg pe Eroilor, la Librarium, să mângâi cărţile, să le simt coperta, să le miros. Îmi place şi atmosfera din aceste librării, cum este Librarium sau Cărtureşti. De asemenea, mi-ar plăcea să intru şi într-o ceainărie, unde să pot citi o carte”, declară Vasile Şomlea.

“În anul 1996, în luna iulie, am avut un sentiment de neputinţă cumplit.M-am simţit neputincios şi a fost cel mai greu lucru pe care l-am avut în carieră. A fost un accident de circulaţie pe Calea Turzii, eram la începuturile SMURD-ului, aveam ambulanţă, dar nu aveam maşină de descracerare. Era o casă prăbuşită peste maşini. A fost un accident cu mai mulţi morţi. Sub dărâmături erau oameni răniţi care spuneau „Ajutaţi-ne”!şi nu puteam face nimic, pentru că nu aveam cu ce. A durat foarte mult. Nu vă pot descrie sentimentul. Ştiu că am mers după o maşină, am luat casca şi am dat cu ea de acea maşină. Te marchează astfel de momente. În acelaşi an, în septembrie, am adus prima maşină de descarcerare, o donaţie de la Köln”, Vasile Şomlea