Floarea apărată de oameni

Peisajul din zona Izvorul Crișului

Undeva în Transilvania, nişte oameni liberi, oamenii pietrei, au decis să se facă scut în faţa unor flori şi le apără cu discreţie de neprevăzut, de orăşeni şi de mâinile hulpave ale veneticilor.

Universitatea „Babeş-Bolyai“, prin  Facultatea de Business, a devenit partener al proiectului internaţional pentru turism responsabil (IART), în care mai sunt implicate regiunile Aragon din Spania, Kozan din Grecia, şi Yambol din Bulgaria. La nivelul judeţului Cluj, iniţiatorii proiectului au identificat 253 de obiective turistice, printre care se numără castele, biserici, cetăţi, rezervaţii, staţiuni, lacuri, dar şi evenimente şi obiceiuri. Până în prezent s-au înscris în reţea 28 de pensiuni şi cabane, agenţii de turism, muzee, centre de agrement, asociaţii de mesteşugari şi de promovare ecologică.

Undeva în Transilvania, nişte oameni liberi, oamenii pietrei, au decis să se facă scut în faţa unor flori şi le apără cu discreţie de neprevăzut, de orăşeni şi de mâinile hulpave ale veneticilor. Deşi obişnuiţi să vândă tot ce pot, fiind inventatorii capitalismului în partea asta de ţară, au şi ceva ce păstrează doar pentru ei. Dacă îi întrebi unde sunt florile lor rare, pe care câmp, îşi aruncă priviri pline de semnificaţie şi te trimit la dracu-n praznic, pentru că florile lor au nevoie de singurătate ca să supravieţuiască, de linişte. Au nevoie doar de lumină şi de Dumnezeu.

Sunt oameni aspri, munteni cu palmele late, cu vorba grea, cresc animale, mână căruţele în sus şi-n jos, cioplesc buştenii, vând tot felul de lucruri, au simţul banului, sunt foarte întreprinzători. Pionieri ai capitalismului au făcut din comuna lor un fel de bazar de-a lungul şoselei E 60 şi sunt deosebit de vorbăreţi, ademenitori cu turiştii. Dar tac atunci când vine vorba de nişte flori firave care au răsărit nu ştiu prin ce miracol, din pământul lor pietros şi doar acolo. N-au mai cultivat terenul, se duc să le vadă când înfloresc şi niciunul nu are de gând să facă vreo greşeală ca să li se întâmple vreun rău floricelelor.

Florile sunt unice în Transilvania. Iar ei ştiu ce înseamnă asta. Au trecut peste o iarnă grea, cu zăpezi pe care nu mai credeau că le văd topite. Ei simt criza la poarta casei, acolo unde, de la o zi la alta, vând tot mai puţine obiecte din lemn sau ştergare lucrate cu fir de aţă turiştilor care taie cu maşinile lor comuna în două, ceas de ceas. Li s-au prăfuit lucruşoarele, blăniţele de miel s-au îngălbenit la soare, coşurile şi straiele cu mărgele se scorojesc în buza şoselei, pentru că acum nici comerţul cu meşteşuguri de la Izvorul Crişului nu mai este ce-a fost.

Dar este şi ceva ce nu se vestejeşte în inima şi-n munţii lor şi înfloreşte în fiecare primăvară, înfloreşte ca speranţa. O ploiţă roz, care miroase dumnezeieşte şi se iţeşte în fiecare aprilie sau la începutul lui mai pe dealul lor calcaros. Numai ea, floarea cea rară, ştie cum de a ales locul ăla dintre toate locurile de pe pământ. Dar nu-i bai, că a nimerit bine şi am să vă spun de ce.

Cneorum Daphne creşte în locuri deschise, aflate în bătaia directă a soarelui. Odată cu primăvara, începe să răsară şi se reproduce destul de repede. Daphne  poate suporta temperaturi foarte aspre fără nicio problemă, supravieţuind chiar la multe grade sub zero. Floarea nu este mare în dimensiuni, are flori mărunte, parfumate, violete, amplasate direct pe rămurele, de-a stânga şi de-a drepta lor. Se spune despre specie că se ataşează greu de un loc, dar nici nu mai pleacă uşor de acolo.

Deşi cercetătorii de la Universitatea Delaware cred că tămâiţa fermecătoare, un fel de liliac sălbatic iubitor de soare şi rezistent la secetă, nativ din Spania si Rusia, se mai găseşte doar în Tasmania, ea s-a ascuns în tot acest timp, a trecut peste războaie, peste comunism şi peste tranziţie, apărată de săteni, într-un loc numai de ei ştiut, undeva pe piscurile însorite ale dealului Riszeg Virag de la Izvorul Crişului. Cu mult timp în urmă, înainte de primul război mondial s-a ştiut de floarea aceasta.

După ani şi ani, în timpul comunismului, locul a fost arat şi s-au semănat cartofi, plugul rupând în rădăcinile de liliac sălbatic. Câţiva ani la rând, cartoful s-a străduit să ia locul florilor rare, dar n-a reuşit. Sătenii îşi amintesc cum nu s-au făcut pur şi simplu şi asta i-a convins pe cei porniţi cu agricultura să renunţe. În primăvara următoare, după cartofi, s-au dus să vadă dacă a mai supravieţuit vreun fir de floare. S-au bucurat ca nişte copii când au văzut lăstarii târându-se pe pământ. Erau puţini, câteva fire, dar mai apoi s-au înmulţit iar. Acum sunt câteva întinderi impresionante pline cu flori violet, ascunse bine în iarbă. Pentru această floare, tilichina cea ocrotită prin lege, localnicii de la Izvorul Crişului au rezervat 15 hectare de teren, unde nu cultivă nimic şi nici nu cosesc iarba.

Ţăranii şi-au făcut rezervaţie de flori rare. S-au interesat şi profesorii le-au confirmat legenda: era vorba de o plantă rară, singura de acest fel din Transilvania. Într-un singur loc se mai găseşte lilliac sălbatic în ţară, un soi un pic diferit de al lor, pe versanţii mediteraneeni ai munţilor din Sud, spre Dunăre. Şi atunci au hotărât ca acolo să fie rezervaţia lor . Aşa îi spun: rezervaţia de liliac sălbatic. Au făcut drum, unul care taie razant locul, dar îl duce pe neştiutor în altă parte, îl ademeneşte şi-l înfundă într-o pădure. Câmpul cu flori rămâne undeva lateral, numai sătenii ştiu unde. Fără călăuză, nu ajungi la el. Li s-a întâmplat ca ani la rând să se lupte cu hoţii de flori care-au aflat că e vorba de plante rare, puteau fi bine preţuite şi vândute. Mergeau noaptea cu sacii, smulgeau liliacul, îl îndesau în saci şi plecau cu el la piaţă la Cluj sau la Oradea. Cei din sat au aflat. S-au supărat foc, dar cum Dumnezeu vrea şi el rezervaţie de flori la Izvorul Crişului, primarul spune că planta s-a înfuriat şi a crescut parcă şi mai tare după ce fusese smulsă şi cărată în desagi de hoţi. Parcă s-a revigorat, ca un om care se simte ameninţat şi ripostează. După ce a fost smulsă de romi, a umplut câmpul cu mai multă putere. Şi primarul Antal dă un pic îna­poi, ruşinat. „Acum, n-o să credeţi că nu suntem normali cu planta asta, dar face parte din bogăţia noastră”.

Iar din această întâmplare, oamenii au învăţat să tacă. Sătenii nu spun unde sunt florile decât după ce se lămuresc că nu vrei să le rupi sau să le faci vreun rău şi oricum, numai însoţit de unul dintre ei poţi descoperi locul.

Inutil să vă spun că nu vor turişti care să calce pe florile lor, să le rupă sau să le distrugă. N-au indicatoare, n-au panouri cu descrieri în trei limbi, aşa cum se face de obicei în cazul unor rezervaţii naturale. Au doar o comoară pe care au declarat-o, dar de care se ocupă cum ştiu ei mai bine.

Consiliul Judeţean a inclus rezervaţia de liliac sălbatic de la Izvorul Crişului într-un proiect de promovare turistică la nivel internaţional. Autorităţile locale sunt „rezervate” faţă de o asemenea perspectivă. Condiţia lor este să nu le facă rău florilor.

Doamna Erzsebet are 86 de ani. Stă la poartă lângă marfa sa, aşa cum face de aproape 40 de ani încoace. A fost printre primii din Izvorul Crişului care şi-au deschis prăvălie cu cusături la poartă. Acum sunt 70 în sat. A trimis pe cineva zilele trecute şi i-a adus câteva fire de floare de liliac de la Deal. Trebuia să le mai vadă o dată. Mi le arată şi-mi spune că, în fiecare iarnă, speră să mai trăiască să le mai apuce când înfloresc. Miroase bucheţelul şi respiră adânc, mândră de privilegiul ei.

Satul lor e ceva aparte şi-mi povesteşte greu despre asta, într-o limbă căutată, dar plină de dorinţa de a istorisi totul, aşa cum a fost. Bărbaţii lor munceau la cărăuşie, transportau cu căruţele marfă, cereale, lemn, sare dintr-o parte în alta a munţilor, de la Cluj la Oradea şi înapoi. Până pe la 1870, când s-a terminat calea ferată, şi trenul le-a luat pâinea de la gură.

Agricultură nu puteau face, că pământul nu e bun de aşa ceva. Atunci a venit o familie de străini, să fi fost pe la 1880, care i-a sfătuit ce să facă. Domnul Zsigmond Gyarmathy a deschis o şcoală de meşterit în lemn la Huedin, acolo i-a învăţat pe bărbaţi să lucreze scăunele, măsuţe, dulăpiare şi casete înflorate, iar nevasta lui, Etelka Hory, aşezată într-o casă aici în sat, peste vale, a învăţat femeile să ţeasă, să coasă pânza albită şi să facă jucării din lemn pentru copii. Măgăruşii.

Ani la rând, oamenii Crişului au învăţat meserie şi munca i-a făcut mai creativi. Acum fac piese de şah, scrumiere, tabachere, pipe, păpuşi, păsări şi diferite coşuleţe. Au avut perioade de mare înflorire a comerţului lor, chiar acolo, la poarta casei. Aşa se face că gospodăriile sunt bine întemeiate şi drumurile, şi şcoala, şi primăria. Până la urmă, trenul le-a luat şi şoseaua le-a dat.

Parerea Expertului/Vasile Cristea, director Grădina Botanică

Orice arie care întruneşte condiţii de originalitate sub aspectul conservativ poate primi statut de arie protejată, la propunerea unor persoane fizice sau juridice. Dosarul întocmit trebuie să aibă avizul Comisiei Monumentelor Naturii şi propunerea să fie validată printr-o lege. Dar, statutul provizoriu poate fi obţinut şi prin Decizii ale Consiliilor Judeţene, ba chiar şi ale Primăriilor comunelor (în cazul ariilor de interes local).

Dacă multă vreme gestionarea era asigurată de Academia Română, prin CMN, noua legislaţie dă posibilitatea persoanelor fizice sau juridice (Ocoale silvice, ONG-uri, Primării etc.) să preia acest management, cu condiţia ca planul de gestionare să fie avizat de Agenţiile de mediu şi de CMN.

Personal, cred că o soluţie de conservare ex situ este cea a cultivării ei ca decorativă cu atât mai mult cu cât s-au creat hibrizi cu alte specii, hibrizi cu valoare ornamentală deosebită. În fine, cu titlu de curiozitate, vă mai spun că datorăm cunoaşterea acestei specii unei femei, grofoaia Josika, o iubitoare de natură care a trimis un eşantion botanistului J.F. Jacquin, care a de­scris-o ca specie nouă pentru ştiinţă în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Umanizarea Economiei

De la Adam Smith şi până în zilele noastre, teoria economică analizează direct sau indirect „dezvoltarea”. Visul oricărui capitalist a fost şi este dezvoltarea afacerilor sale, cucerirea unor noi pieţe, globalizarea. O dată cu creşterea complexităţii conexiunilor din economia mondială s-a simţit şi nevoia redefinirii de către specialişti a acestui concept. După douăzeci de ani de expansiune economică fără precedent, abia în anii ’70 apar primele preocupări de redefinire a conceptului de dezvoltare. Începând cu 1972, anul în care a fost publicat primul raport al Clubului de la Roma – „Limitele creşterii” – şi când a avut loc prima Conferinţă a ONU asupra problemelor de mediu la Stockholm, au fost identificate peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare, în noua viziune a interdependenţelor dintre problemele mediului înconjurător, bunăstării generale şi procesului creşterii economice. Una din aceste interpretări a dus la crearea termenului de ecodezvoltare, care subliniază necesitarea căutării unor strategii concrete de dezvoltare, capabile să ducă la folosirea raţională şi sănătoasă din punct de vedere ecologic a unui sistem dat, pentru satisfacerea nevoilor fundamentale ale populaţiei locale. (Popescu C-tin; Ciucur D.; Popescu I. –„Tranziţia la economia umană”)

Plante ocrotite prin lege

– Albumela – Floarea de colţ (Lentopodium alpinium)

– Angelica (Angelica archangelica).

– Brânduşă galbenă (Crocus moesiacus)

– Bulbucul (Trollius europeans)

– Garofiţa Pietrii Craiului (Dianthus callizonus)

– Ghimpe (Ruscus aculeatus)

– Ghintura galbenă (Gentiana lutea)

– Iedera albă (Dafne blagayana)

– Laurul (llex aquifolium)

– Laleaua pestriţă – Biblica (Tritilaria meleagris)

– Loricele (Larix decidua, varianta polonica)

– Mesteacănul pitic (Betula nana)

– Papucul doamnei (Cypripedium calceolus)

– Pinul (pinus sylvestris)

– Smirdarul (Rhododendron kotschyi)

– Sângele voinicului (Nigrittella nigra si Nigrittella rubra)

– Strugurele ursului

– Stânjenelul (Iris graminea)

– Tilichina (Dafne mezereum)

– Tisa (Taxus baccata)

– Zimbrul (Pinus cembra).

 


Publicitate

Postaţi un comentariu