„Comoara”, un film care ne schimbă în ochii noştri

Povestea acestui film e una adevărată. Până la un punct. Unul dintre actori îi povesteşte prietenului lui, regizorului Porumboiu, cum circulă la el în sat o legendă legată de o comoară şi că ar vrea s-o caute. Se pornesc toţi, regizorul şi echipa lui, gândind că pot face un documentar. Dar nu găsesc nimic în curţile de la Islaz şi, odată întorşi la Bucureşti, fac un film de ficţiune. Povestea reală în care nu găsesc comoara se transformă într-o poveste imaginară, în care găsesc acţiuni la Mercedes care valorează enorm şi căutătorii se îmbogăţesc. Dar, Comoara asta este doar un pretext, unul foarte bun de care regizorul se foloseşte pentru a pune în discuţie, simplu şi firesc, două teme majore ale societăţii româneşti: solidaritatea şi proprietatea.
Surprinzător, filmul nu se calează pe clişee, astfel că, de data asta, cineva rupe tiparele de imagine create de filmele româneşti despre români şi România. Făcut firesc, natural şi simplu, poţi să-i spui un film minimalist. Nu are încărcătura barocă de personaje, iarmaroace, scene groteşti şi haos balcanic, ceva cu care filmele româneşte ne-au obişnuit. Nu te omoară cu istorii halucinant-traumatizante din perioada comunistă, nici cu neaoşa viaţă de tranziţie. Nu are ce toate celelalte au, dar are „liniştea şi aşezarea unui alt mod de a fi”, ceva cu care te surprinde. Mai exact, personajele filmului lui Porumboiu nu se înjură, nu se trădează, nu-şi dau în cap, deşi te aştepţi în fiecare moment, prizonier al clişeismului, să se întâmple. Caută şi găsesc ceva, dau de poliţişti şi are loc o întrevedere civilizată. Incredibil, nu? Pleacă spre Bucureşti cu comoara găsită la Islaz, o împart firesc, nu se ceartă pe nimic, împart chiar şi acţiunea cu număr impar pe din două.
Totul decurge firesc, normal, iar normalul acesta şochează. O tentativă de minciună se transformă într-o glumă, toată lumea trăieşte şi respiră într-un registru al normalităţii civilizate. Solidaritatea umană, rară şi prin alte părţi – în România şi mai greu de găsit –, aici izbândeşte. Iar filmul pune în evidenţă exact acest lucru: povestea celor doi tineri încercaţi de criză şi de viaţa grea din capitală, care se asociază pentru a face ceva neobişnuit împreună, şi le iese perfect.
O altă temă importantă, în care Porumboiu rupe din nou tiparele, este cea a proprietăţii, demitizând-o. Pentru proprietate, (apartament, casa istorică, comoara din curte) personajele fac ce pot, dar nu trec dincolo de limite, încearcă să salveze ceea ce au cu seninătate; dacă se poate – bine, dacă nu – nu. Contrar imaginii-clişeu pe care o avem noi şi o au şi alţii despre români, în acest film protagoniştii nu se trădează şi duc împreună povestea mai departe, în felul în care e posibilă. Învăţaţi să vedem războaie, drame crunte pentru proprietate (vă amintiţi de „Ion” al lui Rebreanu, nu?), în filmul lui Corneliu Porumboiu, proprietatea, ca şi povestea, filmul, cuvântul sau istoria, sunt doar „comori” pe care le dai mai departe. Ca în „Robin Hood”.