Andrea Gavriliu, actriță și coregrafă, premiată la Gala UNITER 2019: „Multor actori le este teamă de dans, multor dansatori le este teamă de vorbe”

Foto: Nicu Cherciu

A descoperit plăcerea de a dansa în copilărie și ceva în interior a făcut-o să păstreze această flacăra mereu aprinsă. După facultatea de actorie pe care a urmat-o la Cluj-Napoca, s-a îndreptat spre artă coregrafică la București și este astăzi una dintre prezențele fresh, atât din spatele scenei cât, uneori și de pe scena spectacolelor de teatru-dans. Uniunea Teatrală din România îi va oferi coregrafei Andrea Gavriliu un Premiu Special pentru mișcare scenică la Gala Uniter din acest an. În 2014 a realizat alături de Ștefan Lupu un spectacol-fenomen cum a fost numit „Zic Zac” de critica de teatru, un spectacol al unei generații care a transpirat – și la propriu și la figurat – energie explozivă, sexualitate, umor și sensibilitate. Acest debut în coregrafie i-a adus atunci Andreei Gavriliu Premiul special al juriului UNITER pentru teatru-dans și i-a oferit o vizibilitate care a încărcat-o cu multă responsabilitate.

În 2017, la Teatrul Național din Cluj-Napoca, Andrea a avut primul său spectacol solo pe care l-a dedicat muzicii. Astfel, a realizat pentru OST (Organic Sound Twist) coregrafia, interpretarea, ilustrația muzicală și textul. Prin muzică a reușit întotdeauna să acceseze anumite senzații, să deblocheze amintiri și să-și stimuleze imaginația, iar OST a fost, în acest sens, un spectacol eliberator. În ultimii ani, a realizat spectacole de teatru-dans, coregrafii pentru teatru, coregrafie pentru operă și operetă și a colaborat cu regizori precum Radu Afrim, Mihai Măniuțiu sau Andrei Șerban.

Săptămâna viitoare începe repetițiile pentru o creație proprie de teatru fizic care se va numi „Zadarnic de frumos” („Terméketlen szépség”), la Teatrul „Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc. Pe urmă va avea rolul de performer în „Noaptea de Sânziene” (titlu provizoriu) în regia lui Mihai Măniuțiu la Teatrul Nottara din București. Mai multe despre actrița și coregrafa Andrea Gavriliu am aflat din interviul pe care l-a acordat publicației Transilvania Reporter.

Cum ai descoperit plăcerea de a dansa? Cum te provoacă dansul și ce îți oferă la nivel interior comparativ cu actoria?

Am descoperit plăcerea de a dansa la vârsta de opt ani, atunci când am început, absolut accidental, să urmez cursuri de balet în orașul meu natal. Am renunțat, gradat, la actorie tocmai pentru că am realizat că nu reușeam să am același sentiment de eliberare pe care îl aveam atunci când dansam. Prin dans radiez un tip de energie pe care nu îl pot compara cu nimic pe lumea asta. De obicei, orice idee îmi vine, îmi vine să o exprim în primul rând prin mișcare.

Cât de greu a fost să înveți să transmiți aceeași plăcere pe care o ai vizavi de dans actorilor, în așa fel încât la rândul lor să transmită acest lucru publicului?

Nu întotdeauna reușesc. Este o căutare care, probabil, mă va preocupa mereu. Plăcerea de a te  exprima prin mișcare vine la pachet cu un anumit tip de încredere care se dobândește prin exercițiu și nu toți actorii îl au pentru că nu au considerat că le-ar fi util. Avantajul meu este că împărtășesc un limbaj comun cu ei prin experiența mea ca actor și atunci cred că îmi este ceva mai ușor să-i conving că tot ce provine dint-un gând, cu siguranță va „arăta bine”.

OST (Organic Sound Twist) | Foto: Nicu Cherciu

OST (Organic Sound Twist) | Foto: Nicu Cherciu

OST (Organic Sound Twist) | Foto: Nicu Cherciu

De ce ai optat pentru Cluj în momentul în care ai decis să dai admitere la actorie?

Domnul profesor Bács Miklós avea deja o reputație de excelent profesor încă de când urma să dau admiterea la facultate. Drept urmare, am decis că nu trebuie să ratez o asemenea oportunitate. A fost o decizie cât se poate de înțeleaptă.

Cât de mult contează în acest moment faptul că ești actriță la bază? În ce mod te ajută în comunicarea cu actorii, în relația cu regizorii?

După cum spuneam mai sus, împărtășesc un limbaj comun cu actorii și, în același timp, cu regizorii cu care colaborez. Chiar și atunci când am rolul de performer sau interpret într-un spectacol coregrafic, mecanismele de construcție pe care le utilizez sunt, în mare parte, actoricești, deși nu întotdeauna utilizez text vorbit. Multor actori le este teamă de dans, multor dansatori le este teamă de vorbe. Eu încerc să le combin pentru că ambele au o forță și un sens specifice. Unele lucruri nu se pot verbaliza, altele sunt mai puternice dacă sunt, pur și simplu, spuse.

Ce înseamnă pentru tine un spectacol total de teatru-dans?

Aici, cel mai la îndemână îmi este să dau exemplele mele favorite din ce am văzut până acum (live și pe video): „Mother” – Compania „Peeping Tom”, „Can we talk about this?” – Compania „DV8 Physical Theatre”, „Ramdam” de Maguy Marin, „Babel 7.16” – Compania „Eastman” Sidi Larbi Cherkaoui, și multe altele.

Ai făcut și coregrafie de operă, cum a fost cazul Bărbierul din Sevilla sau Văduva veselă la București și Iași. Ce au adus nou pentru coregraful din tine?

Lumea operei este foarte diferită față de cea a teatrului din mai multe puncte de vedere. Este un mecanism gigantic care, atunci când funcționează, poate avea un impact incredibil. Provocarea a constat în lucrul cu grupuri mari de oameni: soliști, cor, corp de balet. Nu mulți soliști sunt dispuși să aibă în vedere executarea anumitor mișcări în timp ce au de interpretat arii complicate. Balerinilor le este uneori dificil să experimenteze și alte tipuri de mișcare față de cea care le-a modelat corpul și atitudinea scenică ani de zile. Prin operă, am descoperit o latură splendidă a muzicii. Nimic nu se compară cu efectul pe care îl are orchestra, soliștii și mișcarea scenică laolaltă.

Avem destule spectacole de teatru în România în care limbajul principal este dansul?

Bineînțeles că nu. Granița este, în continuare, mult prea puternic conturată. Și uneori am impresia că în asta constă misiunea mea: să estompez aceste granițe. Și nu cred că tot efortul le revine doar creatorilor de spectacol, cât și publicului care, pur și simplu, uneori nu își îngăduie să riște. Văd și simt asta peste tot unde mă duc să lucrez. Sunt mult prea mulți consumatori de teatru care evită spectacolele cu titulatura de „spectacol de dans (contemporan)” sau „spectacol de teatru fizic”. Cred că au senzația că dacă mesajul nu le este transmis verbal, nu-l vor recepta. Într-adevăr, spectacolele coregrafice necesită ceva mai mult efort de comprehensiune pentru că ele comunică printr-un limbaj abstract. Dar, în același timp, avantajul acestui tip de limbaj este frumusețea formei sale care poate fi apreciată și în sine.

„Nu cred că există un „timp” al teatrului dans. El trebuie pur și simplu să fie. Mereu. Peste tot”

Premiile s-au ținut în lanț în 2013-2014 pentru spectacolul „Zic Zac”, apoi au continuat și în anii următori. Cum ai privit atunci succesul acestui performance? A fost o validare? Te-a făcut acest spectacol mai vizibilă?

Sigur că da. Lucrul cel mai important a fost acela că mi-am demonstrat mie că sunt capabilă să fac această meserie. Recunoașterea a venit după un proces îndelungat de lucru și de frământări care vin cu odată cu el. „Zic Zac” a marcat trecerea de la profesia de actor la cea de coregraf, și, în același timp, a creat și un soi de punte între cele două. Dar, ca orice succes de acest fel, el vine la pachet și cu presiuni și îndoieli: Oare voi putea face ceva și mai bun de atât?, Oare oamenii mă vor putea identifica și altfel decât „aia din Zic Zac”?, și așa mai departe.

La cine te gândești când auzi sintagma „deschizător de drumuri” în coregrafia de teatru în România?

Coregrafi precum Gigi Căciuleanu, Vava Ștefănescu, Florin Fieroiu sau Răzvan Mazilu sunt artiști care și-au dedicat pasiunea pentru dans nenumăratelor producții teatrale la care au lucrat. Prin creațiile lor proprii, au construit punți între cele două forme de artă, sporind, astfel, apetitul spectatorilor pentru acest gen de spectacol.

Te învață școala din România să fii un bun coregraf, în cazul tău cursurile de master? Care au fost cele mai importante lecții din școală legate de această profesie și cât de mult îți folosești instinctul când te vezi pusă în ipostaza de creator?

Cred că, în cazul meu, instinctul este cel care primează atunci când lucrez la o creație de-a mea. Acesta a fost și principalul pariu în cazul lui „Zic Zac”. Am vrut să aflu dacă ceea ce mă stârnește pe mine, va funcționa și pentru public. Bineînțeles, nu este tot timpul așa, iar pe măsură ce aprofundez această meserie și capăt mai multă experiență, și îndoielile se acumulează. Școala nu poate să îți ofere decât un set de unelte de lucru și un anumit tip de disciplină. Mai departe, ține de tine dacă le folosești sau nu, dacă urmezi niște exemple sau nu. Atât domnul Bács, cât și doamna Ianegic, au fost îndrumători, artiști și profesori care nu au încercat să își îndoctrineze studenții, ci să îi încurajeze să se auto-descopere. De obicei, cine este „pus pe treabă”, înțelege asta.

Ai simțit în ultimii ani că în teatrul românesc a existat un curent intens al teatrului-dans? Cum există poate un curent al teatrului social. Are nevoie teatrul-dans de un moment al lui?

Nu l-aș putea numi „intens”, dar cred că a căpătat o amploare ceva mai pronunțată. Nici nu cred că sunt în măsură să judec prea obiectiv fenomenul din simplul motiv că nu consider că „activez” în domeniu de suficient de mult timp. Și totuși, consider că suntem departe de ce s-ar putea face. Asta pentru că mi-e imposibil să nu compar cu titlurile de companii mai sus menționate. Iar comparația este… dureroasă. Nu cred că există un „timp” al teatrului dans. El trebuie pur și simplu să fie… mereu… peste tot.

OST (Organic Sound Twist) | Foto: Nicu Cherciu

Cum te raportezi la Premiul pentru mișcare scenică pe care îl vei primi din partea Uniter?

După cum descrie Bertrand Russel beția, „o fericire temporară”, la fel văd și eu toată treaba asta cu premiile. Noi, artiștii, acordăm multă importanță premiilor și este normal să fie așa. Satisfacțiile financiare nefiind atât de consistente ca în alte domenii, premiile sunt singurele care mai pot compensa toată munca și frământările care ne acaparează tot timpul și energia. Acest premiu reprezintă recunoașterea eforturilor mele în acea misiune despre care spuneam mai sus și îmi doresc ca acesta să faciliteze, poate, interesul publicului pentru producțiile de teatru cu o importantă (esențială) componentă coregrafică.

În ce îți găsești de obicei inspirația când te vezi în fața unui proiect nou?La ce faci recurs tot timpul?

Mă inspiră cărțile pe care le citesc, filmele pe care văd, experiențele pe care le trăiesc. Ceva ce mi-a fost întotdeauna o sursă constantă de inspirație este muzica. Aceasta a fost mereu un generator de imagini dinamice pentru mine.

Ce contează cel mai mult pentru tine în realizarea unui spectacol? Pe ce mizezi cel mai mult în calitate de coregraf?

Cel mai important este să îmi găsesc o temă despre care să vreau să vorbesc, iar apoi un cadru care să-mi permită să fac asta. În calitate de coregraf, mizez pe o echipă care să aibă încredere în mine și să își găsească răbdarea și perseverența necesare procesului de lucru. Mă bucură enorm când cei din echipă își dau frâu liber creativității și contribuie artistic la tema propusă de mine.

Foto: Nicu Cherciu

OST (Organic Sound Twist) | Foto: Nicu Cherciu

În ce proiecte ești implicată în această perioadă? Există anul acesta un anumit proiect pe care îl aștepți cu nerăbdare, sau aștepți să vezi un anumit spectacol al unei companii de dans căreia îi urmărești parcursul?

Săptămâna viitoare încep repetițiile pentru o creație proprie de teatru fizic care se va numi „Zadarnic de frumos” („Terméketlen szépség”), la Teatrul „Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc. Pe urmă voi avea rolul de performer în „Noaptea de Sânziene” (titlu provizoriu) în regia lui Mihai Măniuțiu la Teatrul Nottara București. În fiecare vară încerc să particip la un workshop intensiv pe diverse forme de mișcare undeva, prin Europa. Vara aceasta voi merge la Berlin, unde cred că o să mă „sincronizez” și cu anumite spectacole pe care mă interesează să le văd.

Andrea Gavriliu s-a născut în 1985 la Sfântu Gheorghe, a absolvit în 2008 Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj-Napoca la clasa profesorului Bács Miklós, secția Actorie. Din 2007 și pâna în 2014 a fost actriță la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. În anul 2011 a început cursurile de masterat în Artă Coregrafică la UNATC București, clasa prof. dr. Raluca Ianegic, pe parcursul cărora a realizat spectacolul „Zic Zac” care i-a adus în 2014 premiul special al senatului UNITER pentru teatru-dans, în 2017 premiul de excelență UNACOR pentru regie și coregrafie, precum și participări la numeroase festivaluri naționale și internaționale. În prezent este coregraf la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj și profesor asociat la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității „Babeș-Bólyai” din Cluj-Napoca.

Citiți și:

UNITER 2019: Trei premii speciale pentru Cluj, o nominalizare pentru regizorul Gábor Tompa și un premiu pentru întreaga activitate lui Florin Piersic

Postaţi un comentariu