Dykes, simply the best

Aruncă în aer mii de brațe.Driblingurile lui, sau pasele decisive pentru coechipieri sunt parcă desenate. E un răsfățat al tribunelor și știe acest lucru. Iubește scandările fanilor și face tot ce-i stă în putere să încânte audiența. Îi plac trofeele și mai presus de orice îi place să joace baschet. Kyndall Dykes este ultimul ”mohican” al echipei care în 2011 cucerea ultimul titlu de campion al României al U-BT. De atunci și-a mai trecut în palmares o Cupă și o Supercupă și are un obiectiv clar – să ridice din nou trofeul de campion al țării, deasupra capului. Este pur și simplu cel mai bun și fără el baschetul nu ar avea farmec.

Baschet, baschet, baschet…
Kyndall nu impresionează prin statură (baschetbalistul măsoară doar 1, 92 metri), dar are o imaginație și o tehnică pe care știe perfect să le pună în slujba echipei. Uneori pare egoist, dar până la urmă acest lucru este atuul marilor sportivi. Tatăl lui a jucat baschet, iar unul dintre frați încă mai joacă. Nu ascunde faptul că cei doi, tatăl și fratele sunt și oamenii care l-au influențat cel mai mult și oamenii datorită cărora baschetul a devenit ”meseria” lui.

”Sunt idolii mei. Fratele meu, de exemplu, e mai exigent. Îl sun și îi zic că am marcat 25 de puncte și mă tachinează. El însuși e jucător de baschet și prietenul meu cel mai bun. Îmi urmărește meciurile, mă sună după fiecare partidă și odată mi-a reproșat că am avut două șanse de a înscrie și eu le-am irosit. E dur cu mine pentru că își dorește să excelez, să fiu cel mai bun și face astfel încât să mă motiveze”, povestește Kyndall. Își amintește cu drag de primele aruncări la coș. Se întâmpla în America, țara lui natală. 

Discuția cu el nu are cum să depășească prea mult subiectul baschet. Trăiește pentru acest sport și o face frumos. ”Am crescut în jurul baschetului de când eram copil, așa că asta am făcut toată viața. Nu este niciun secret, doar am ieșit afară, m-am antrenat, m-am jucat cât am vrut, toată vara. Am muncit din greu și am avut toată încrederea din lume că pot înscrie. Am încrederea că pot fi cel mai bun atunci când intru pe teren. Motivația este aceași pentru mine: Familia mea! Aceasta este singuta motivație de care am nevoie”, spune Dykes.

A câștigat tot ce se putea, pe plan intern, cu U-BT, dar este în continuare flămând de glorie. ”Să câștigăm campionatul, Cupa României și SuperCupa. Să ajungem cât mai departe în cupele europene și cam atât”, răspunde americanul atunci când este întrebat care este cea mai mare dorință a lui. Este a doua perioadă pentru Dykes în care îmbracă maioul alb-negru. A mai jucat la Cluj între 2009 și 2012.

A avut și două experiențe în campionate extrem de puternice, Israel și Ucraina, dar s-a întors la Cluj. ”Nu a fost deloc greu pentru mine să iau această decizie, de a mă întoarce într-un loc în care am câștigat campionatul. A fost o decizie ușoara de luat pentru că am avut mult succes la Cluj, am avut parte de multă distracție când am fost prima dată aici. Și am ales să revin și pentru că iubesc Clujul”, a mai spus Dykes.

Există motivație și după ce câștigi tot
Când a revenit la Cluj-Napoca, Kyndall a făcut-o cu un scop precis, A simțit că aici se conturează o echipă ce ar trebui (o confirmă și statisticile), să fie viitoarea campioană. ”Îmi doresc să câștig al doilea titlu de campion, a doua Cupă a României și, de ce nu, a doua Super Cupă a României. Mie îmi place să câștig și simt că pot să fac acest lucru alături de colegii mei. Suntem puternici, rezultatele o confirmă și trebuie să ne fixăm obiective importante. Noi suntem U-BT, iar această echipă a fost creată ca să câștige”, punctează Kyndall. 

Discursul lui se pliază perfect pe emulația din tribune. Baschetbaliștii clujeni sunt printre cei mai răsfățați sportivi. Chiar și atunci când jocul nu merge așa cum a fost gândit de antrenorul Mihai Silvășan (fost coechipier cu Dykes, în echipa care cucerea titlul național în 2011), fanii au mereu un cuvânt decisiv. Cântecele lor și încurajările îi motivează pe jucători, iar victoriile obținute, nu de puține ori, pe finaluri de meci sunt gustate din plin de suporteri. ”Simt multă dragoste și energie. Vreau să spun că este un sentiment fantastic să văd sute, mii de fani care se ridică în picioare după fiecare slam dunk al meu.

Suporterii vin la sală pentru noi, iar noi jucăm pentru ei. E atât de simplu și de frumos să joci baschet, când ai susținerea pe care noi o avem”, adaugă Kyndall. Nu e întotdeauna ușor pentru un sportiv străin să se adapteze la noua lui echipă, iar Dykes nu este deloc străin de toate aceste lucruri. ”Se întâmplă de multe ori să nu fiu concentrat 100%. Am destul de multe momente când vreau să plec acasă pentru că îmi este foarte dor de familie. Îmi lipsesc familia și prietenii, dar sunt profesionist. Am ales să joc baschet și asta este viața mea”, continuă Dykes.

L-am întrebat de ce nu a rămas să joace în Ucraina, sau Israel, campionate considerate peste cel al României. ”Este un stil diferit de joc în campionatele din Ucraina și Istrael, dar de când m-am întors în România, campionatul este mult mai puternic, sunt mult mai mulți jucători de valoare. Aici este altceva, aici chiar simt că e a doua mea casă”, mai spune Kyndall. Nu se gândește prea mult la momentul retragerii din activitate. Nici nu are motive. La cei 30 de ani ai săi, Kyndall este în ”floarea vârstei” pentru un jucător de baschet.

Știe însă, că acel moment va veni și, deși nu-l așteaptă, știe și ce i-ar plăcea să facă după ce va spune: stop joc! ”Îmi doresc să fiu aproape de copii, de nepoți, de nepoate, atunci când vor crește și vor face și ei sport. Îmi doresc să fiu lângă ei și să îi susțin. Nu știu dacă voi alege să fiu antrenor, dar știu că le voi împărtăși celor mici tot ce știu eu”, încheie Kyndall.