Am I from Europe? Epilog la o călătorie spre centrul unei emoții

După ce calătorești o săptamână prin câteva capitale europene, ceea ce îți rămâne în urechi este o întrebare pe care ai auzit-o de zeci de ori: „Where are you from?” De unde ești, se aude întrebarea, spusă cu accente diferite, cu prescurtări, cu speranță, cu răceală sau cu teamă. Uneori ai senzația că interlocutorul nu așteaptă răspuns, vrea doar să spună ceva, cu subînțelesul că este și el de undeva, dintr-un loc care seamănă cu locul tău de naștere, deci că te înțelege. Te întreabă asta bagajistul de la marele hotel din centru, care poate fi român, turc, sârb, moldovean sau bulgar. Dacă intri într-un magazin de bijuterii sau de ceasuri scumpe și vânzătoarea nu te-a observat la timp, în momentul în care se sperie că ai 1.94 și este singură cu tine printre diamante, te întreabă scurtat … are you from? și simți că îi este frică și vorbește doar pentru a reuși să îți blocheze o agresivitate sălbatică, atavică, pe care o aduci cu tine din pădurile Orientului. 

[stextbox id=”custom”]Citește și celelalte două opinii semnate de Sebastian Runcanu pe aceeași temă:

• Care Europă? Prolog la un brainstorming
• Europa – a educa și a munci

[/stextbox]
De unde să vină acestă obsesie a căutarii originilor? De ce nu se întreabă oamenii între ei ce etnie au, ce profesie, cum îi cheamă? Oamenii cred că locul de unde provenim este mai important decât toate celelalte lucruri și că acest lucru poate vorbi despre tine în modul cel mai serios. Țara din care vii, pământul și societatea în care te-ai născut se presupune că își pun aprenta definitiv asupra ta, fiind cei mai buni indicatori de personalitate.
La cei străini ca și tine, întrebarea este un cod de recunoastere, un fel de parolă. Fiind departe, printre străini, imigranții se caută unii pe alții, își fac semne discrete de recunoaștere. Bastinașii pun o barieră prin acestă întrebare ori poate, în mai rare situații, întrebarea marchează o acceptare, în pofida unei diferențe pe care o facem vizibilă prin acest răspuns.

Dar ce răspunzi, tu, călătorule, românule, la această întrebare-stereotip, aproape un cliseu lingvistic? E ușor de întrebat însă răspunsul nu e usor de dat, el nu este un act reflex. Te uiți fulgerător la cel care întreabă și încerci să detectezi intenția cu care întreabă sau tonalitatea din voce pentru a vedea dacă întrebarea vrea să valorizeze răspunsul sau este doar o încercare de a se confirma o nouă imagine negativă despre țara ta.
Uneori poti să tragi de timp întorcând întrebarea …Dar tu? Știi încă din acel moment că tot va trebui să răspunzi și asta se va întâmpla peste cateva secunde, după ce o să primești răspunsul.

I-am spus odată unui olandez fudul că sunt din … Europa și mi-a aruncat o privire arogantă de parcă Europa era deja un continent născut și crescut doar la el acasă, pe canalele din fundul curții. Mi-am reprimat cu greu instictul mostenit prin internatele copilariei și adolescenței mele și am înțeles că spatiul Schengen este o cancelarie în care elevii nu au voie.

Dacă treci de acele momente și spui …I’m from Romania, poate apărea suspiciunea ta față de tine, oare am spus destul de hotarât, ori poarte am ezitat, mi-a fost rusine cu țara mea. Dacă cumva ai spus că esti din Moldavia sau că ești polonez, te poate cocoșa responsabilitatea că nu ești un bun patriot și nici un bărbat destul de vertical. Dacă ai spus ”Transylvania” unii vor zâmbi cu înțelegere europeană, dar în camera de hotel nu vei adormi liniștit, din aceleași motive.

Dar dacă spui cu mândrie „Sunt din România”, cu accent românesc, nu Romania, nici Roumanie, atunci poate te întrebi despre ce ai vorbit, din care Românie ai spus că ești. Sunt mai multe locuri de unde esti, nu poți transmite asta cu exactitate, la o întrebare care este imprecisă în esență este greu să răspunzi doar printrun cuvânt. În mintea și inima noastră sunt multe variante de Românie. Sunt multe locuri unde ne-am născut sau am renăscut. Sunt locuri de care am fugit, unde nu era România noastră, locuri pe care nu le recunoaștem nici acum.

Dar drama răspunsului la nefericirea asta de întrebare este că trebuie să optezi, să răspunzi sau nu. Nu poți face selecții. Nu ai cum să spui că tu ești din România profundă, iar cei pe care nu-i placi vin din România superficială, vulgară. murdară sau coruptă. E ca în iubire, pe celălalt trebuie să-l acceptți cu totul, în îmbrățișare, să-i iubești și defectele. Nu ai cum să explici că tu vii dintr-un colț de Românie civilizată, nealterarată. Ești din România sau nu ești. Ești vinovat de tot ce e rău, ești premiat pentru tot ce este perceput ca bun și frumos. Aceasta Românie nu se imparte după partide, nici după ideologii, nici chiar după geografie. Este România pe care o purtăm în noi și se schimbă odată cu noi, cu viteza cu care credem noi că trebuie să ne adaptăm lumii civilizate. România este încă un proiect fragil, o speranță, din păcate, nu este încă o strategie.

Dar Europa? Dar de ce nu spunem „I am from Europe”? Nu tu, românul, elev la scoala democrației sau civilizației, ci ei, inventatorii Europei? De ce sunt francezi, italieni sau nemți, luxemburghezi, danezi sau spanioli, de ce locul nașterii este mai important decât unul dintre cele mai ambițioase proiecte ale omenirii? După 1990 am visat la multiculturalism și la interculturalism. Rectorul universității mele a construit mimetic, dar real, o universitate multiculturală, cu trei linii de predare. Personal am participat la cursuri de formator, am scris, am militat, am fost mândru de civilizația europeană. Până într-o seară când doi premieri și un președinte au declarat la unison ceva de genul ”Multi-culti kaput”, adică gata cu visul multiculturalist, cu modalitatea de a trăi împreună, uitând diferențele. Erau speriați de criză, de alegeri, de ajutoare sociale și cine știe de ce anume se mai sperie politicienii, indiferent cât de puternici sunt ei și națiunile lor. Da, uneori drepturile mele de cetățean european sunt inutile sau îmi pare că nu le pot utiliza. Însă nu cred că este normal să accept că un vis poate muri în brațele noastre. Îl putem reanima dacă-l transmitem mai departe, dacă-l comunicăm. Poate suntem o generație obosită, alături de politicienii noștri europeni, iar visul ar trebui să fie transmis celor mai tineri. Ne spune un american ” Noi, americanii’, scrie Rifkin, ‘am spus întotdeauna că merită să murim pentru Visul American. Pentru Visul European, în schimb, merită să trăim”.

Am căutat Europa cetățeniei mele fictive și, uneori, am găsit-o, alteori nu era acolo unde o căutam. Europa visată nu poate exista într-un singur loc, dar de cele mai multe ori viitorul l-am putea descoperi, cum credea la începutul secolului Ernst Bloch, în aspirațiile trecutului. Europa nu mai este pentru noi, românii, Moș Crăciun, Santa Klaus, Papa Noel, dar nu a reușit nici să se impună ca brand emoțional (câți dintre europeni cunosc deviza ei – in varietate concordia, adică uniți în diversitate?).

Să nu fie Europa un vis destul de puternic, să fie doar un proiect tras în jos de costurile financiare sau de balanțe echilibrate ale bugetelor naționale? Cum putem fi atât de slabi visători, atât de slabi de înger, încât ne speriem atât de ușor de prima criză. Nu pot accepta că trebuie să ne întoarcem înapoi, că am încetat să visăm. Da, nu trebuie să privim Europa ca pe un azil și nici ca pe un orfelinat, dar trebuie să fie din nou un spațiu al dorinței noastre spre echitate și civilizație. Fără energia visului, politica e moartă, nu are ce face pentru oameni. Europa este o aspirație și ar trebui să devină o încăpățânare extremă pentru generația noastră și un proiect pentru copiii noștri. Peste 20 de ani, Adrian Sebastian, fiul meu, sper să poată spune cu mândrie si fără să fie privit strâmb de unul din Europa celor 15: I am from Europe! Până atunci însă visul european nu poate locui doar in mapele politicienilor, are nevoie de emotia noastră, de noi, ca oamnei întregi, de actiunea noastră. Europa are nevoie de noi, nu doar de like-uri!

Text: Sebastian Runcanu