Sociologul Vasile Dâncu: Iohannis venea în politică precum o foaie albă pe care puteai să-ţi scrii dorinţele

Foto: Dan Bodea

Reporter: Domnule profesor, cum vă explicaţi acest val de susţinere venit din mediul on line, de pe Facebook, pentru Klaus Iohannis?

Vasile Dâncu: Este un fenomen cunoscut în ultimii ani ca mecanism al mişcărilor de stradă – Mişcarea indignaţilor, Wall Street, revoluţiile portocalii, revoluţiile arabe-, o ridicare a maselor, a străzii împotriva establishment-ului politic. Klaus Iohannis a fost o ocazie, un motiv pentru ca oamenii să-şi reafirme un drept, dreptul de a vota. Sigur că modul cum s-au născut acele incidente din capitalele europene, când cetăţenii din câteva capitale au fost puşi în imposibilitatea să voteze, poate avea mai multe cauze, origini, inclusiv o inerţie birocratică, care n-a intuit că este nevoie de mai mulţi oameni, de secţii mai multe, de liste mai multe etc, dar, dincolo de asta, acest fenomen amplificat de forţa televiziunii plus facebook, reţelele de socializare, a produs o adevărată revoluţie la urne. Totul s-a dublat cu faptul că guvernul nu a găsit din primul moment o soluţie la dezamorsarea acestei crize, adică nu a reuşit să găsească un vinovat foarte rapid şi apoi să rezolve problema făcând mai multe secţii de votare, căutând o rezolvare a acestui lucru. Toate acestea au schimbat cu totul direcţia votului. În mod normal, conform trendurilor iniţiale, Victor Ponta ar fi putut câştiga confortabil duminică, de fapt a şi adus la vot un potenţial maxim al PSD, dar ajutător pentru a câştiga peste 5 milioane de voturi, aproape de votul pentru Traian Băsescu din 2009. Cu toate acestea, această emoţie colectivă a schimbat direcţia votului, având o prezenţă –dacă socotim doar teritoriul României- de aproape 80%. Este imposibil de obţinut o asemenea mobilizare pe un mesaj pozitiv, în ceea ce priveşte votul. Evident, şi o mobilizare selectivă, tinerii, care sunt cei mai expuşi facebook-ului şi cei mai nemulţumiţi de actuala clasă politică. Nu a fost practic un val de simpatie pentru Klaus Iohannis, a fost mai degrabă un val de compasiune, ca să spunem aşa, şi de solidaritate cu un politician pe care îl simţeau defavoizat în bătălia cu sistemul politic actual, o solidaritate cu un candidat care nu avea atributele politicului şi era mai degrabă un primar. Iar primarii au, din cadrul politicului, cea mai mare simpatie. Dacă simpatia pentru politicieni în general, încrederea pentru politicieni în România este de 7%, primarii au undeva la peste 50%. De aceste atuuri a beneficiat Iohannis, de faptul că a fost un om normal şi chiar de faptul că avea inabilităţi de comunicare, deci nu părea politicianist. Şi, evident, a găsit şi o supramobilizare în Transilvania, pentru că e ardelean. Nu uităm nici faptul că e sas, există un mit al germanilor în Transilvania şi încet se mută în întreaga Românie acest mit al germanilor care pot aduce bunăstarea sau care sunt foarte admiraţi în România. În plus, intervenţiile bisericii şi alte evenimente –de exemplu declaraţia lui Meleşcanu din ziua votului- au fost detonatori emoţionali, care au mărit amplitudinea acestei mişcări până la o prezenţă de 64%, ceea ce era de neimaginat. M-am uitat pe votanţii lui Klaus Iohannis şi peste 50% dintre ei s-au hotărât între tururi sau chiar în ziua votului. Este clar că a fost o revoltă la urne, după un model cunoscut deja, acreditat în viaţa politică din ultimii ani.

Rep: Se pare că cei din mediul online au foarte mari aşteptări de la noul preşedinte. Au suport aceste aşteptări, adică are noul preşedinte puterea şi prerogativele necesare ca să poată să împlinească aşteptările protestatarilor?

VD: Nu are. Aici este vorba însă de altceva, e vorba de revendicările străzii. Strada nu vine cu o concepţie politică; atunci când vine strada, se luptă mai ales pentru drepturi şi libertăţi. Strada nu are un proiect politic structurat, acesta a fost şi avantajul lui Iohannis. Klaus Iohannis venea în politică precum o foaie albă pe care puteai să-ţi scrii dorinţele şi acesta este un mare avantaj al lui Klaus Iohannis, este un avantaj real, pentru că a fost departe de politică şi nu s-a lăsat absorbit de sistem, nici după ce a venit drept candidat la Bucureşti. Este un lucru foarte, foarte important. Pe de altă parte, presiunea străzii s-a încheiat în acest moment, chiar şi presiunea facebook-ului. Ceea ce se adună în stradă este o nemulţumire de o clipă, un uriaş flash mob, care se adună şi apoi dispare. Aceasta se transformă însă într-o cerere socială după ce a fost o cerere a mulţimii şi Klaus Iohannis va trebui să construiască un model de preşedinte care să răspundă într-un fel, măcar prin atitudine, nu neapărat prin realizări, pentru că nu va putea şi nici nu este stilul să încalce Constituţia, să devină un preşedinte super-jucător. Atitudinea însă ajunge, o atitudine care să fie fără inflexiuni când e vorba de corupţie, să fie o atitudine constantă pentru întărirea drepturilor cetăţeneşti etc. Nu trebuie să facă neapărat foarte multe lucruri, dar trebuie să fie constant, un preşedinte altfel, să spunem, altfel de cum au fost până acum toţi preşedinţii. Până la urmă, este un avertisment al străzii şi pentru clasa politică. Pentru toată clasa politică, fiindcă am văzut unii entuziaşti de la ACL care săreau în sus că a câştigat proiectul lor. Sigur că vor forţa în săptămânile, zilele următoare să intre la guvernare, dar ACL să nu uite că cel puţin o parte dintre ei au fost fost măturaţi de o mişcare asemănătoare, în 2012. Aceste mişcări de revoltă ale străzii se pot întoarce chiar şi împotriva lui Klaus Iohannis, la un moment dat. Strada nu are nici un fel de rege, mişcările acestea de stradă care izbucnesc din când în când sunt mişcări care merg pe firul unei emoţii şi explodează datorită combustibilului unei emoţii. De fapt, este combustia unei emoţii. Nu ţine mult, dar rade totul în cale. Sper că va reuşi Klaus Iohannis să răspundă cel puţin la o parte din aceste cereri imense ale străzii din acest moment şi la ceea ce încă se va difuza din societatea civilă de acum încolo. Ar putea schimba politica românească, fără activitate foarte multă, dar prin atitudine.

Rep: Se conturează o nouă putere electorală prin această generaţie Facebook?

VD: Este o modalitate suplimentară de control a politicului. Să nu uităm că atunci când televiziunile devin partinice şi nu mai respectă nici o regulă deontologică, când politicienii bazaţi pe marketing îşi creează grupuri mari de susţinători la alegeri sau înainte de alegeri, când folosesc metodele cele mai moderne pentru a manipula populaţiile şi segmentele electorale, această modalitate de cenzură a politicului este una absolut nouă. Beneficiază de o autonomie a comunicării, pentru că nu mai are nevoie de televiziune; vă aduceţi aminte de mişcările anti Roşia Montană, care nu se mai duceau în centru, pentru că de acolo nu dă televiziunea ştiri –cumpărate fiind cele mai multe televiziuni- şi făceau marşuri în cartiere, pentru a avea un contact direct cu publicul, încercau o contaminare directă. Această punere în paranteză a televiziunii duce la o autonomie a unui nou tip de media, facebook-ul; sau e o combinaţie între facebook şi televiziune, care poate deveni letală pentru politicieni. Oricum, este o modalitate de a debloca anumite drepturi cetăţeneşti care sunt încălcate.

Rep: Cei care au protestat acum în stradă sunt aceiaşi cu cei din 2012? Ce au în comun?

VD: E o combinaţie. Sunt aceiaşi, mulţi tineri, e adevărat, care se adună pe facebook, de data aceasta au participat şi partidele care au încercat să căpuşeze această mişcare şi chiar au reuşit la Cluj, de exemplu, unde lideri ai ACL se simţeau ca nişte baroni de pe facebook, se simţeau bine într-o mulţime care ataca guvernul şi încercau să pozeze ca învingători. Sigur că este o senzaţie falsă, pentru că oricând aceeaşi mişcare se poate îndrepta împotriva lor. În principiu au fost acelaşi tip de mişcări, cu toate încercările de acum ale politicului de a confisca aceste mişcări. Sunt tineri, studenţi o mare parte, oameni care lucrează din greu şi care simt că ceea ce face guvernul cu banii lor nu este în consonanţă cu ceea ce gândesc ei despre stat şi despre armonie socială. Se naşte o nouă conştiinţă, conştiinţa străzii, care este, după părerea mea, un semn de modernitate, care obligă şi statul român să se mobilizeze mai repede în a înţelege ce vor oamenii, să se schimbe, să se facă reformă. Eu cred că dacă PSD ar fi dus până la capăt acea mişcare de descentralizare administrativă, o regionalizare raţională, nu ar fi avut – în Transilvania, de exemplu- un vot atât de prost pentru Victor Ponta. E greu să înţeleagă politicienii de la Bucureşti aceste lucruri. E greu să înţeleagă şi de regulă nu pot s-o facă, decât să mizeze pe o teorie a complotului. Mulţi politicieni, din toate partidele, nu numai cei care se află acum la putere, vor considera probabil că este vorba de o teorie a complotului, vor construi scenarii savante care să explice ce s-a întâmplat. Este o inadecvare a politicii de acum, a politicii tuturor partidelor la viaţa socială nouă, la ceea ce cere un nou tip de civism. Dar partidele vor trebui să răspundă toate la aceste lucruri. Este un proiect interesant pentru stat şi pentru viaţa politică. Sper ca politicienii să înţeleagă.

Rep: V-aţi referit în cele de mai sus la câteva aspecte, dar v-aş ruga să rotunjiţi, că creionaţi un portret al acestei generaţii Facebook. Cine sunt ei?

VD: În primul rând, cel mai important lucru este diversitatea. Paradoxal, este un grup format din grupuri diverse, care acceptă până la urmă în a fi unite de o emoţie mai degrabă, şi nu de un contract social pe termen lung. Este o generaţie circumspectă, ca să spunem aşa. Dacă ne uităm în sondaje, vedem că nu au încredere în stat, nu au încredere foarte mare nici în celălalt. E o generaţie dezamăgită. Dar capabilă să acţioneze punctual în momentul în care un drept al individului este încălcat. Apoi, cred că este vorba de un nou tip de a simţi comunitatea sau interesul comunitar şi interesul naţional. Nu mai devine un interes abstract, politic, istoric; este vorba de un interes care este o sumă a intereselor mele personale mai degrabă, a intereselor mele ca individ, a drepturilor mele ca individ. De 200 de ani în România, statul român caută mereu să îndeplinească un obiectiv politic, despre acesta este vorba tot timpul: unitatea naţională etc, am urmărit numai obiectivul politic, n-am făcut nimic pentru social, nimic serios pentru economic –excepţie pe vremea lui Ceauşescu, când erau nişte aberaţii însă, nişte proiecte aberante comuniste care nu ţineau cont de om. Asta este o caracteristică interesantă a acestei generaţii. Este o generaţie flash mob, o generaţie care se adună în jurul unei emoţii, dar nu are un contract social stabil, cum suntem noi, cu contracte tradiţionale, moştenite prin educaţie. Este un contract pe durată determinată. Un fel de –cum spune sociologul francez Michel Maffesoli- neotribalism politic. Oamenii ies în stradă şi fac un fel de elogiu al raţiunii sensibile, nu a tipului de cartezianism social pe care îl cunoşteam noi de la Decartes sau de la Rousseau, prin contractul social. Este o vârstă, o perioadă în care acest grup resimte o puternică insecuritate pentru ei şi pentru familiile lor şi caută o soluţie insecurităţii generalizate. Avem peste trei sferturi dintre români care simt o mare nesiguranţă pentru locul lor de muncă. Această generaţie nouă simte această insecuritate, dar caută o soluţie şi, faţă de ceilalţi, renunţă la apatia socială şi politică, este un grup care acţionează. Revolta este soluţia principală, solidaritatea într-o emoţie colectivă este forma de manifestare. Nu-i poţi prosti pe aceşti oameni cu discursuri patriotarde, cu discursuri stereotipice despre interes naţional sau interes colectiv. Oamenii aceştia gândesc interesul colectiv prin prisma interesului personal. Ceea ce cumva se întoarce la o generaţie paşoptistă, care spunea că de fapt familia este patria mea cea mică, ţara este patria cea mare. Este până la urmă o nouă formă de aglutinare a intereselor colective şi o nouă formă de cultură politică. Este o cultură politică care are mai degrabă aspect anarhic câteodată, însă este o nouă formă de responsabilitate. Încă nu este maturizată, aceste mişcări nu produc lideri, se feresc să producă lideri, de frica de a nu fi absorbiţi de sistem, dar este o generaţie interesantă şi viitorul lumii noastre se vede în această generaţie, în semnalele pe care din când în când această generaţie le trage.


Publicitate

Postaţi un comentariu