Jurnal din Levant (III). Ierusalim și Marea Moartă

Cupola aurie a Domului Stâncii este una din imaginile emblematice ale Ierusalimului | Foto: Bogdan Stanciu

Citiți celelalte două părți ale jurnalului:

I. Primul contact
II: Până la Petra și înapoi


Muezinul de la 4.30 e deja cunoștință veche. Mă întorc de pe o parte pe cealaltă, apoi adorm la loc. După două ore, mă trezesc însuflețit. În minte mi se amestecă amintirile proaspete din Petra cu un pic de neliniște și un mare orizont de așteptări, pentru Ierusalim. Este al doilea obiectiv major al excursiei, după Petra, iar trecerea între Iordania și Israel este dificilă. La 7.00, sunt în mașină, cu o cafea excelentă la bord, și plec spre punctul de frontieră Allenby Bridge. Ies din înghesuiala Ammanului și, apoi, drumul spre frontieră trece printr-o vale înverzită, Wadi Shueib, care curge printre dealuri pietroase, acoperite de ierburi și pomi, complet diferită de tot ce am văzut până acum în Iordania. E un peisaj foarte apropiat de cele temperat-continentale de acasă. Deșertul pare la mii de kilometri distanță.

Pe malul apei, familii de iordanieni ies la picnic, cu mașina. Majoritatea stau pe scaune de plastic, albe, și se bucură de natură. Am văzut în mașini mai multe familii cu câte 4-5 copii: bărbatul, la volan, femeia, pe scaunul din dreapta, în brațe cu cel mai mic dintre copii, iar în spate, restul copiilor. Afară e plăcut, sunt spre 20 de grade Celsius, iar valea înverzită de-a lungul căreia se întinde șoseaua are ceva idilic. Undeva, un drum se rupe spre stânga, ducând spre locul botezului lui Iisus în Iordan. Urmează să-l vizitez mâine.

Până atunci, drumul idilic se oprește într-un oraș urât, care se termină cu o îngrămădeală de dughene, service-uri, prăvălii și magazii, cu firme de tablă atârnate în sârme, și panouri scrise cu cretă. Printre ele, și câteva companii de închiriat mașini. E punctul de trecere al frontierei Regele Hussein/ Allenby Bridge.

Dealurile verzi ale Iordaniei, în Wadi Shueib | Foto: Bogdan Stanciu

Între Iordania și Israel există doar trei puncte de trecere a frontierei, dintre care doar două sunt deschise traficului cu autovehicule, și sunt situate în nordul și sudul extrem al Iordaniei, la distanță de Amman. Al treilea este cel spre care mă îndrept și care are un regim special. Pe aici se poate trece doar pietonal sau în grupuri organizate, care se deplasează cu autocare. Pentru turiștii individuali există un autocar care face naveta între punctele de control iordanian și israelian. Știam că procedurile aici sunt greoaie și, odată trecut în Israel, trebuie să mă descurc cu transportul dus-întors, dar aceasta era singura variantă fezabilă de a vizita Ierusalimul de la Amman.

Conduc prudent înainte, până când un soldat înarmat mă oprește, în drept cu un punct de control. Credeam că de acolo începe trecerea frontierei, dar, de fapt, o luasem aiurea – punctul de control e undeva în spate și stânga. Soldatul vorbește câteva cuvinte în engleză și îmi arată să întorc și îmi indică zona unde găsesc parkinguri. E exact zona cu maghernițe de care trecusem. Intru cu sufletul îndoit într-un astfel de parking, cel mai mare, întrebându-mă ce s-ar întâmpla dacă la întoarcere nu mai găsesc mașina. Când parchez, îmi vine inima la loc: e plin de mașini închiriate lăsate aici. Achit un dinar, parcarea pe o zi, și mă îndrept spre punctul de frontieră. Informații afișate în engleză nu sunt, sau nu le văd eu, totul e scris în arabă, dar angajații iordanieni sunt obișnuiți cu străinii dezorientați, așa că știu exact unde să mă trimită. După ce mă pun la o coadă greșită, dedicată doar cetățenilor iordanieni și palestinienilor, sunt îndrumat spre încăperea pentru turiștii străini și grupurile organizate, care au flux de trecere separat.

La un ghișeu plătesc o taxă de părăsirie a țării – 10 dinari -, la altul las pașaportul, la un al treilea e ștampilat și mi se spune să aștept într-o sală alăturată. La ghișeul unde am lăsat pașaportul, un ghid turistic, sau poate șofer de autocar, se bagă în față mea ca și când nu aș fi existat și înaintează polițistului de frontieră o listă cu nume, alături de o bancnotă de 5 dinari. Venind dintr-o țară cu lungi tradiții într-ale peșcheșului, îmi dau seama că banii sunt bacșișul pentru ca autocarul lui să iasă din țară înaintea autocarului cu străini. Simt că mă îneacă indignarea, dar tac din gură, să nu-mi compromit vizita la Ierusalim. În spatele meu e o distinsă doamnă cu accent britanic, care a privit scena deodată cu mine. Zâmbește complezent. Nu pare să fi înțeles ce s-a petrecut.

În fine, urc în autocar. E în jur de 9.00. Nu plecăm până nu se ocupă toate locurile, ceea ce mai durează 20 de minute. Ultimii sosiți sunt trei bulgari, dintre care unul are înfățișare de cântăreț hip-hop. Are o șapcă cu cozoroc lucios, lăsată pe ceafă și întoarsă, numai puțin, într-o parte, pantaloni bufanți, galbeni, până la glezne, și adidași țipători, cu șireturile descheiate. Vociferează că nu vrea să urce în autocar, că vrea să treacă pe jos. I se răspunde sec: sau urcă în autocar, sau nu trece în Israel pe aici. Face o mutră de divă nedreptățită și urcă la bord, alături de cei doi aghiotanți.

Fiecare dintre pasageri plătește câte șapte dinari, biletul spre Israel. Autocarul pornește și se târăște vreme de 20 de minute pe cei cinci kilometri până la punctul de frontieră israelian. La un semafor, ajungem din urmă autocarul al cărui ghid dăduse peșcheșul în fața mea. La culoarea verde, trece numai el, al nostru mai așteaptă vreo 10 minute. Apoi trecem și, într-un final, ajungem la punctul de control israelian. Procedurile iordaniene s-au dovedit greoaie și greu de înțeles, dar un ciubuc mic se pare că face minuni.

DSCF1132 DSCF1121 20190307_115302
<
>
Străzile din Ierusalim

Israelul este altă lume. Coborâm din autocar în fața unui gazon tuns regulamentar și stropit de aspersoare. Dincolo de el, doi polițiști de frontieră, un el și o ea, discută amical și glumesc. Regăsesc tot firescul european, pe care îl dădusem pierdut în Iordania, unde, chiar și în Amman, majoritatea femeilor poartă hijab, zâmbetele sunt absente iar râsetele lipsesc și ele, sau sunt ostentative.

Controlul la intrarea în Israel se desfășoară exact ca pe un aeroport. Senzația de improvizație și sictir din partea iordaniană e înlocuită de o atitudine destinsă, dar profesională. La ghișeul unde schimb dinari iordanieni pe șekeli, operatoarea zâmbește – și realizez brusc că e primul zâmbet pe care îl văd, după cel al angajatului de la compania de închiriat mașini, care m-a așteptat în aeroportul de la Amman. Operatoarea vorbește engleză perfect și o întreb unde găsesc o mașină spre Ierusalim. Nu știe, dar cheamă o agentă de pază, să mă îndrume.

Totul pare să meargă pe model european în Israel, în comparație cu Iordania, inclusiv țepele de la casele de schimb valutar, fiindcă cursul oferit de domnișoara cea amabilă la intrarea în țară este mult mai prost decât cel din Ierusalim. Dar asta aveam să aflu ceva mai târziu.

Stația de maxi-taxi e un pic în spatele punctul vamal. Cursele spre Ierusalim pleacă frecvent, la un preț de 42 de șekeli, cam 12 dolari, de persoană. Sunt în microbuz cu un cuplu de danezi, un alt cuplu, format dintr-un asiatic și o palestiniană, și încă doi palestinieni. Drumul este impecabil și străbate o zonă deșertică, cu dealuri pietroase – Cisiordania. După cum se deduce și din nume, Cisiordania era parte a Iordaniei, până în 1967, când Israelul a ocupat-o, în timpul Războiului de Șase Zile. Cele două state nu au semnat un tratat de pace decât în 1994. Relațiile dintre cele două state s-au normalizat între timp, dar sunt departe de a fi cordiale. Mai mult de o cincime din populația Iordaniei este formată din palestinieni (arabi) refugiați din Israel. Rememorez toate acestea în microbuz, în vreme ce în minte îmi revin prejudecățile europene, de astă dată sub forma unui banc: „Întrebare: ce cântă un palestinian într-un autobuz cu evrei? Răspuns: «Toată lumea, toată lumea, sare-acum cu mine»”.

La prima intersecție, indicatoarele arată înainte spre Ierihon și stânga, spre Ierusalim. Rulăm spre marele oraș și suntem opriți la un filtru rutier, de un militar. Controlează actele șoferului și ale mașinii și suntem lăsați să trecem. După câteva minute intrăm în furnicarul Ierusalimului. Pe stânga, în scurt timp, apare cupola aurie inconfundabilă a Domului Stâncii. Microbuzul oprește în apropiere de Poarta Damascului. Coborâm și, din discuția cu șoferul, aflăm că, seara, microbuzele nu se mai întorc la granița cu Iordania, în regim de maxi-taxi, ci cu un preț fix, echivalent cu 150 de dolari cursa. Stabilim, împreună cu cei doi danezi, să împărțim la trei costurile unei curse înapoi, la ora 18.00. E ora 13.00, asta înseamnă că am cinci ore de stat în centrul vechi al Ierusalimului.

Cinci ore în Ierusalim

Parcul arheologic al Templului (Centrul Davidson), cu dealul pe care se află Memorialul Holocaustului, pe fundal | Foto: Bogdan Stanciu

Ierusalimul este printre acele orașe despre care s-a scris atât de mult și atât de bine, încât pare un subiect epuizat. Și totuși… deși am parcurs sute de pagini despre Orașul Sfânt, inclusiv monografia excepțională a lui Simon Sebag Montefiore, nimic nu m-a pregătit pentru șocul de dincolo de Poarta Damascului, fiindcă centrul Ierusalimului, este, de fapt, un bazar imens. Din când în când, bazarul lasă loc câte unei piețe, care găzduiește o minune a lumii de artă, arhitectură sau credință. La tarabele care flanchează străduțele înguste se vând și se cumpără cele mai diverse obiecte. În multe locuri străzile sunt acoperite complet de arcadele clădirilor și te simți ca într-un tunel, în alte locuri, se vede doar o fâșie de cer, presată între copertinele magazinelor de pe ambele părți ale străzii, care se întind una spre cealaltă.

Îți dai seama că ai trecut dintr-un cartier în altul al orașului după tenta predominantă a suvenirurilor religioase: crucifixuri, menore sau eșarfe cu citate din Coran. La răspântiile mai importante sunt patrule militare mixte, bărbați și femei, cu glonț pe țeavă. E vacarm și e zbucium, o hărmălaie poliglotă și un fluviu continuu de culori și arome. Călugări demni și turiști în bermude, arabi cu cearceaf pe cap și fete în short și sandale. Asiatici care își fac selfie-uri cu polițistele înarmate până în dinți și doamne indignate că lumea nu vorbește franceză. Tejghele după tejghele de rahat multicolor, migdale, alune, arahide, curcubeie de condimente, în maldăre piramidale sau circulare, șaorma și fresh-uri, cafele servite în cești cât un degetar și ceaiuri sorbite din păhărele. O babilonie care îți fură ochii. Orientul pare aici mai acasă ca niciunde și asta se simte la fiecare pas.

După câteva moment de derută, mi-am dat seama că planurile mele de a vizita Sfântul Mormânt, Via Dolorosa, Muntele Templului și Zidul Plângerii și de a face o plimbare pe ziduri nu e fezabil. La ceva trebuia să renunț, din cauza puținătății timpului, așa că plimbarea pe ziduri rămâne pee data viitoare. M-am îndreptat cam amețit de vuietul și freamătul din jur, spre centrul de informații turistice, aflat aproape de Poarta Jaffa, pentru mai multe informații. Angajații centrului m-au sfătuit să mă grăbesc spre Muntele Templului, dacă vreau să urc pe platforma unde se află Domul Stâncii, fiindcă accesul nu e permis nemusulmanilor decât de două ori pe zi, dimineața și în primele ore ale după-amiezii. Din fericire, eram în grafic să prind a doua intrare. În piața unde se află Zidul Plângerii, de unde se urcă și spre Domul Stâncii, se intră doar după un control rapid al bagajului. Mai departe, accesul spre Muntele Templului se face pe o pasarelă de lemn, care urcă dinspre piață spre platformă, prin dreapta Zidului Plângerii. După 40 de minute de stat la coadă, bagajul mi-a fost din nou verificat și, apoi, am putut urca spre Muntele Templului.

Zidul Plângerii, văzut de pe pasarela care duce pe Muntele Templului | Foto: Bogdan Stanciu

Chiar la intrare pe platformă, un paznic vigilent avea grijă ca turiștii să respecte întocmai regulile islamului – de exemplu a despărțit cu forța și cu strigăte un cuplu care se ținea de mână. Ghidurile turistice spun, în cor, că Domul Stâncii nu poate fi vizitat de cei care nu sunt musulmani, dar că aceștia pot vizita moscheea Al-Aqsa, amplasată vizazi de dom, și care este al treilea cel mai sfânt loc al islamului. Ghinion, în ziua în care am ajuns eu pe Muntele Sfânt, Domul era închis pe de-a întregul, și pentru musulmani și pentru nemusulmani, iar Al-Aqsa era deschisă doar pentru musulmani. Obiecțiile mele și ale altor vizitatori l-au lăsat rece pe paznicul de la intrare, care răspundea invariabil „Muslim only”.

Așadar, a trebuit să mă mulțumesc să admir cele două edificii doar pe exterior. Frustrarea resimțită m-a împiedicat să savurez cu adevărat faptul că mă aflam în, probabil, cel mai râvnit loc din lume, pentru care marile religii ale lumii s-au luptat sute și sute de ani. Acum lupta se dă pentru locul perfect de selfie cu domul cel auriu.

După 20 de minute, timpul acordat vizitării a expirat (stătusem 40 de minute la coadă) și, toți cei care ne aflam pe Muntele Templului, am fost evacuați pe o poartă, de un grup paznici, care ne-au mânat cu strigăte aspre, cam la fel cum o fac câinii întorcători de turmă cu oile.

Coborât de pe Muntele Templului, am căutat și am găsit o zonă mai puțin cunoscută a Zidului Plângerii, așa numitul „Zid Mic”, unde cei care doresc să se reculeagă o pot face în liniște. Am ieșit apoi din labirintul de tuneluri, căutând un loc de popas, și am dat în Via Dolorosa. M-am retras într-o cafenea-bibliotecă-galerie de artă discretă, dintr-o zonă mai puțin circulată – la standardele Ierusalimului – ale aceleiași Via Dolorosa.

Refăcut după o doză de cafeină, îndulcită cu câteva baclavale și sarailii, am plecat spre Biserica Sfântului Mormânt. În drum am putut observa zeci, poate sute de pelerini pe Drumul Crucii, care are ca borne 14 opriri, șapte dintre ele în orașul vechi, înainte de a intrarea în Biserica Sfântului Mormânt. Am văzut mai multe grupuri de mici dimensiuni, câteodată doar o singură familie, de credincioși slavi, însoțite de călugări, bărbați sau femei, care îi călăuzesc pe Via Dolorosa, le explică opririle de pe drum, și par să îi sfătuiască cum să se roage. Un fel de călăuze spirituale de închiriat. Un moment de tensiune mi s-a părut că disting, dar poate a fost doar o senzație, când un grup mai numeros de pelerini aflat pe Via Dolorosa s-a foit mai tare, atunci când din difuzoare s-a auzit vocea unui muezin. Ierusalimul e împărțit în patru cartiere, musulman, evreiesc, creștin și armean, iar Via Dolorosa îl străbate pe cel musulman, înainte de a ajunge în cel creștin.

Pentru a intra în Sfântul Mormânt, se stă la coadă. Biserica este administrată prin rotație, de-a lungul zilei, de Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-catolică și Biserica Apostolică Armeană. Am ajuns în acea perioadă a zilei în care era sub egidă catolică. Astfel, fluxul de pelerini care așteptau să se închine la Sfântul Mormânt era frecvent întrerupt de ceremonii catolice, spre murmurul majorității ortodoxe de la coadă. Înăuntrul mormântului intră câte trei-patru persoane, și nu se stă mai mult de 2-3 minute.

Partea superioară a peretelui prin care se face intrarea în Sfântul Mormânt | Foto: Bogdan Stanciu

Biserica Sfântului Mormânt are o solemnitate pe care nu am mai întâlnit-o nici în Bazilica Sfântul Petru de la Vatican, nici în catedrala din Santiago de Compostella, nici chiar în Hagia Sophia, și cu atât mai puțin la Meteora cea invadată de turiști. Contribuie la asta efectul dramatic pe care îl are rotonda înaltă care protejează încăperea unde se află Sfântul Mormânt. În semiîntunericul din interior, liniile fluide ale rotondei doar se întrevăd, ca niște mâini ale căror degete subțiri se împreunează în rugăciune, deasupra capetelor. Sunt ziduri din perioada lui Constantin cel Mare, peste care au reconstruit bizantinii și cruciații.

La ieșirea din biserică era 17.30, și în jumătate de oră trebuia să mă întâlnesc cu cei doi danezi, pentru a ne îndrepta spre Iordania. M-am grăbit spre locul de întâlnire și am plecat împreună spre Allenby Bridge. Am achitat taxa de ieșire din Israel, 50 de dolari, și am urcat în autocarul care ne-a transferat, de data aceasta mult mai rapid, la punctul de frontieră iordanian. Controlul la (re)intrare a decurs rapid și, la ora 19.40 îmi ridicam mașina de la parkingul unde o lăsasem.

Drumul înapoi a fost una dintre cele mai intense experiențe pe care le-am trăit. Sistemul de navigație a ales altă rută, și, din cauză că o porțiune de drum era închisă circulației, m-a scos într-un orășel, Ar-Rauwda, desprins, parcă, din filmele post-apocaliptice. La intrarea în oraș, am văzut copii umblând anapoda pe carosabil, unul dintre ei, în vârstă de 3-4 ani, dezbrăcat complet, pe o stradă mărginită de maghernițe nenorocite, din BCA, netencuite și acoperite cu table. A fost o imagine care îmi revine extrem de vie, de fiecare dată când mi-o amintesc. Nu am văzut decât în documentarele despre cele mai subdezvoltate state ale Africii astfel de imagini. Pe toată strada era un singur bec și am simțit cum mi-au transpirat palmele de frică, atunci când un băiețandru mai răsărit a lovit cu pumnul sau palma în portbagaj. Am accelerat, am întors spre drumul național de pe care ieșisem și apoi am folosit sistemul de navigație de la Google pentru a ajunge la destinație. La 21.30 eram înapoi în cameră, cu o șaorma la pachet pe post de cină.

Plaja publică Amman, de la Marea Moartă | Foto: Bogdan Stanciu

Ultima zi

În ultima zi a excursiei, am vizitat două obiective mai la îndemână și anume locul botezului în Iordan și o plajă de la Marea Moartă. Sunt experiențe turistice comerciale, la îndemâna oricui, asupra cărora nu am de gând să insist. Un sfat, totuși: nu mergeți la Marea Moartă în Iordania, decât dacă stați la unul dintre hotelurile de lux cu plajă privată. Altfel, singura plaja publică amenajată este scumpă (20 de dinari intrarea, echivalentul a 120 de lei), bani de care nu primești decât acces la un scaun alb, de plastic. Nu există șezlonguri sau umbrele. În plus, totul costă extra, inclusiv nămolul. Am asistat la un moment penibil în care paznicul plajei le-a interzis unor turiști italieni să se mai dea cu nămol din mare, spunând că nu au voie decât dacă cumpără de la el, cu 3 dinari o porție. La finalul bălăcelii – în Marea Moartă nu se poate înota, doar pluti -, este imperios necesar să faci duș, fiindcă tot corpul e acoperit cu o peliculă de sare. Îndepărtarea acesteia e destul de dificilă, fiindcă la dușuri nu există apă caldă!

Seara în Amman, am găsit un restaurant cu specific italian, Pizza Roma Café, la parterul hotelului Amman Pasha, foarte aproape de hostelul meu. Restaurantul pare să fie unul din locurile de întâlnire ale comunității de expați europeni și se servește și bere. Am încheiat seara cu un kebab de miel în lipie, lângă cartofi prăjiți și murături, și o bere artizanală, de producție iordaniană, Carakale, cea mai scumpă bere pe care îmi amintesc să o fi băut, la 6 dinari, cam 36 de lei. A doua zi, am mai dat o tură prin centrul istoric al Ammanului, în mână cu o ultimă cafea fierbinte și aromată cu cardamom. Am predat mașina, bucuros că lovitura băiețandrului din Ar-Rauwda nu a lăsat nicio urmă. Ultima cafea înainte de zborul spre București, la un Starbucks din aeroport, nu a avut niciun gust pe lângă cele iordaniene.

Distribuie:

Postaţi un comentariu