Flavius Lucăcel, dramaturg: Şmecherii şi misoginia sunt principalele probleme ale României

S-a născut în satul Aluniş din judeţul Sălaj, locuieşte de cinci ani în Cluj-Napoca şi este unul dintre puţinii dramaturgi care se încăpăţânează încă să scrie deşi nu trăieşte din asta. S-a săturat de şmecherii din ţara în care trăieşte, dar nu s-a săturat de România. A avut şansa să rămână în SUA în anul 2000, dar îi era dor de dealurile sălăjene, pe care le consideră şi astăzi cele mai frumoase din lume. Admite că are un soi de laşitate pentru că nu face mai multe pentru societatea civilă, însă piesele sale de teatru sunt dovada cea mai concretă a implicării sale sociale. Onorat să îşi practice în continuare meseria de pietrar, Flavius Lucăcel scrie piese de teatru pentru cei care încă le citesc. Despre condiţia dramaturgului din România zilelor noastre, dar şi despre “şmecherii” care fac subiectul pieselor sale de teatru, am stat de vorbă cu Flavius Lucăcel.

Reporter: Ce înseamnă astăzi să fii dramaturg?

Flavius Lucăcel: Este destul de complicat să îţi faci timp să scrii. În cazul meu am familie, am trei copii şi trebuie să îi întreţin. Pentru mine scrisul este o pasiune de mai bine de 20 de ani. Am început cu poezie şi multă lume mă întreabă de ce nu scriu proză. Încerc să ajung să scriu bine teatru, să ajung la un nivel de care să fiu mulţumit, însă nu trăiesc din scris. Am 44 de ani şi nu ştiu dacă mai e timp să ating un nivel pe care mi l-aş dori în ceea ce priveşte scrisul.

R: Unde vă situaţi acum faţă de momentul când aţi debutat?

F.L.: Am rămas tot în zona teatrului suprarealist, dramaturgii pe care îi iubesc eu fiind Eugen Ionescu şi Bertolt Brecht. Am pornit pe acest drum împreună cu Nicolae Bota, un băiat din Maramureş care a terminat Facultatea de Drept în anii ’90. Acest prieten al meu este acum bolnav, dar era un foarte bun scriitor. Din păcate, societatea românească este un fel de moară care macină tot ce e bun şi transformă în pulbere. Oamenii se chinuie fiecare pentru ei, nu există un foarte mare interes pentru valoare. Eu m-am încăpăţânat să scriu, să încerc să fac ceva în zona asta.

R.: Aveaţi alte aşteptări de la ceea ce v-ar fi putut oferi scrisul?

F.L.: Nu neapărat pentru mine, dar aveam alte aşteptări privind interesul românilor pentru ceea ce fac cei din jurul lor şi ceea ce facem şi noi. Nu suntem mulţi în România care scriem teatru, dar nu există interes pentru ceea ce facem. Există două-trei grupuri, dintre care unul la Bucureşti care se promovează destul de bine. La Cluj am încercat la nivel de asociaţii culturale să punem pe picioare un festival al dramaturgiei clujene. Am făcut cât am putut, de felul meu sunt voluntar. Cu Asociaţia Culturală Jad facem multe lucruri în Sălaj. Acolo avem o caravană a culturii împreună cu Centrul de Cultură şi Artă din Sălaj. Este important să ne redobândim încrederea în valoarea autentică. A devenit un clişeu să vorbeşti despre nonvaloare, dar tocmai aceasta se promovează. Sunt oameni care nu aduc niciun aport la nimic bun în România. Niciun raport cultural, estetic, nu au vreo treabă cu frumosul. Sensibilitatea societăţii este bolnavă.

R.: Nu mai au oamenii timp pentru asimilarea culturii?

F.L.: Timp este suficient. Am cunoştinţe care au timp de vânătoare, dar nu ştiu ce mai vânează în pădurile noastre sărace.

R.: Mulţi practică sportul sau sunt suporteri.

F.L.: Tot formă de cultură este şi sportul. Există valori şi acolo. Dar revenind la cultură, am văzut în cele două luni cât am stat în Israel că oamenii de cultură sunt foarte apreciaţi. Un bilet de teatru este 50 de dolari. Scriitorii primesc susţinere din partea statului şi sunt mândri că aparţin spaţiului în care s-au născut. Pentru ei este foarte important că sunt cetăţeni israelieni. Nouă ne este ruşine că suntem români cu atât mai mult le este ruşine celor care sunt plecaţi. Nu văd de ce când au familiile aici, au mormintele părinţilor. Acolo tinerii sunt centraţi pe inovaţie, nu încearcă să fure, să fie şmecheri. Avem o cantitate prea mare de şmecheri în România.

R.: Care ar fi primul pas pentru schimbarea mentalităţii?

F.L.: Ar trebui să ne luăm mai în serios unii pe alţii şi să ne iubim. În teatrul meu încerc să pun problema lipsei de caracter a oamenilor. În cea mai recentă piesă, «Nu te pune cu îngerii», pe care am scris-o în Israel, despre asta e vorba: despre şmecherii dintr-un anumit spaţiu, fie că sunt din România, Bulgaria, Polonia sau Germania. O zonă a oamenilor care nu au scupule şi manipulează tot. Mai este şi un personaj feminin exemplar, pe care am încercat să îl creez pentru a semnala o mare problemă a României: misoginia.

Generaţia părinţilor mei a construit ţara asta muncind enorm. Generaţia noastră este viguroasă, dar nu construieşte nimic. Ne-am lăsat manipulaţi şi conduşi de oameni fără caracter. Nu fac politică, dar în piesele mele vorbesc despre lipsa de caracter. Mă simt prost scriind despre lucrurile acestea şi de multe ori sunt afectat emoţional.

R.: Revenind la scris, care este ritmul în care scrieţi?

F.L: Scriu foarte greu. Privesc admirativ înspre colegii care reuşesc să scrie o piesă de 80 de pagini. Miza mea este să depăşesc 19-20 de pagini.

R.: Cum vin ideile?Cum dezvoltaţi dialogurile?

F.L.: E o chestie foarte ciudată. Sunt nişte voci care îmi şoptesc şi care îmi dictează replici. Întotdeauna ştiu unde voi ajunge, ştiu finalul. Absolut la fiecare piesă îmi scriu câteva replici de final să nu le uit. Sunt un tip agitat de felul meu, cu răbdarea stau prost şi de-asta nu reuşesc să scriu 50 de pagini. Ştiind finalul vreau să ajung cât mai repede la el. De multe ori, după ce am scris zece pagini mi se pare că au trecut foarte mulţi ani în piesa mea. Scena va decide dacă textele stau sau nu în picioare.

R.: Cât de lung este drumul până la punerea în scenă a unui text?

F.L.: Este foarte complicat. Am avut noroc că un regizor din Bucureşti mi-a depus un proiect la Teatrul Act şi voi avea o premieră în luna mai. Regizorul a avut încredere în text. Tot o chestie de noroc a fost faptul că regizorul Victor Olăhuţ a pus în scenă la Cluj textul Fisura şi l-a mutat la Bucureşti. La Teatrul Act va fi piesa “Trecătoarea Pisicii”, în regia lui Marcel Ţop, cu Dorin Andone, Marius Stănescu şi Toma Dănilă. În general trimiţi texte la secretariatele literare ale teatrelor care ar trebui să placă unui regizor, să fie susţinute de director şi aşa mai departe. Din nefericire nu se promovează dramaturgia românească. Lui Radu Macrinici, piesa Jack Lunetistul, premiată de Juriul Concursului de dramaturgie al UNITER cu distincţia „Cea mai bună piesă românească a anului 2009”, i s-a jucat o singură dată la Satu Mare. Poate piesele dramaturgului Matei Vişniec sunt în continuare jucate, însă cam atât.

R: Există o direcţie a dramaturgiei contemporane?

F.L.: Da, există şi se manifestă de pildă în grupul de la Bucureşti care promovează realismul capitalist. Înainte îl aveam pe cel comunist, care nu era rău în măsura în care era nevoie de el. Eu sunt adeptul punerii în discuţie a realităţii, dar într-o substanţă metafizică, într-o zonă de decantare religioasă. Nu sunt un om foarte religios, dar am o credinţă solidă. Trebuie să crezi în ceva. Nu aş porni la drum cu un om care nu crede în nimic. Nu aş urca pe munte, n-aş face nimic cu el.

R.: Aţi asistat de fiecare dată la piesele care v-au fost puse în scenă?Contribuţia dramaturgului se opreşte doar la scrierea textelor?

F.L.: Nu am participat la procesul de producţie al unui spectacol. Într-un singur caz am lucrat cu regizorul pe text, cu Sorin Misirianţu. A fost vorba de textul pentru Hell’s Cabaret, un spectacol cu viaţă foarte scurtă. Nu îmi place de obicei să revin la texte şi un aspect ciudat este că nu pot să mă apuc de un text fără să îl termin pe cel dinainte. De asemenea, nu pot să scriu direct pe calculator, ci pe caiet, cu un anumit tip de stilou, cerneală.

R.: Cu ce edituri colaboraţi pentru publicarea cărţilor?

F.L.: Colaboraze cu editurile clujene Limes şi Eikon. Din păcate, cartea de teatru nu se cumpără şi de aceea scot cărţile să le trimit criticilor şi revistelor. E dificil să citeşti teatru şi foarte rar primeşti feedback chiar şi din partea criticilor. Nu avem interes unul faţă de celălalt. La Zalău avem un proiect de lecturi publice, am dus acolo oameni valoroşi, am avut la început audienţă, dar cu timpul s-a rărit şi publicul. La Cluj aveam întâlniri în Piano Cazola, dar nu a mai mers cafeneaua. Asta e piaţa Clujului.

R: Aţi trăit vreodată din scris?

F.L.: Nu şi nici nu voi trăi vreodată din scris. Nu am structura de scriitor care ar putea să trăiască din scris. Scriu puţin şi scriu greu. Când aveam 20 şi ceva deani chiar credeam că voi ajunge scriitor. Scriam şi citeam foarte mult. Generaţia mea stătea ore întregi în biblioteci. Nu cred că sunt scriitori în România care să trăiască exclusiv din asta. Trebuie să trăieşti într-o cultură cu agenţi literari şi cu oameni care ştiu să vândă. Noi facem după ureche cam tot. În artă plastică mai sunt exemple ale unor tineri care reuşesc să vândă, dar în literatură nu.

R.: Ce vă place şi ce nu vă place în Cluj?

F.L.: Îm place aerul de oraş nemţesc, maghiar, românesc, dar nu îmi place ipocrizia oamenilor. Mi se pare incredibil să stai la masă patru, cinci oameni, se ridică unul şi ceilalţi încep să îl bârfească. Ce fel de ardeleni suntem noi?Suntem vai de capul nostru.

R.: Mai pictaţi?

F.L.: Mă simt bine când pictez, dar când pictez nu scriu şi cum ţin foarte mult la scris, prefer să scriu. Dacă le fac pe amândouă simt că mi-aş termina cantitatea de sensibilitate. Pictez de obicei peisaje, dar nu îmi ies întotdeauna. Scriu de obicei noapte, pe burtă în pat. Scriam într-un timp dimineaţa înainte de a-mi duce copilul la creşă, dar s-a dus şi ora aceea.

R.: Poezie mai scrieţi?

F.L.: Nu. Poezia impune o stare specială foarte greu de susţinut. E foarte greu să fii poet. Poeţii au o trăire mare. Îi apreciez şi îi iubesc. Avem o generaţie de aur de poeţi, optzeciştii, urmaţi de generaţia lui Ştefan Manasia. Consumul este foarte profund pentru ei. Fiinţa lor arde pe dinăuntru şi nu e simplu deloc.

R.: Din ceea ce aţi scris, ce v-a consumat cel mai mult?

F.L.: Am avut o perioadă ciudată după ce am scris Trecătoarea pisicii. Este un text plin de răutate. Sunt cupluri de potenţiale identităţi. Doi gemeni în burta mamei care discută şi asistă auditiv la ceea ce ar putea să fie ei în lume: un criminal de război din Serbia, un neurochirurg din Serbia, un petrolist american, un comunist din Coreea de Nord, un primar din Moldova, un pedofil belgian şi un călău francez. Foarte multă energie negativă există în piesa asta care este învinsă de mâna lui Dumnezeu, de ginecologul care extrage din burta mamei un singur copil, de fapt. Totul a pornit uitându-mă la fiul meu care îşi crea cinci-şase personaje în jurul lui în timp ce se juca.

R.: V-aţi dorit vreodată să ocupaţi anumite funcţii administrative?

F.L.: Nu, mi se pare cea mai mare greşeală. Politicul a distrus toată societatea civilă. Cum a apărut cineva mai interesant, l-au acaparat, l-au pervertit şi l-au distrus. Eu sunt interesat de întărirea societăţii civile.

 “Iubesc Clujul dar sunt dezamăgit de ipocrizia de aici şi de bătutul ardelenilor cu cărămida în piept”, Flavius Lucăcel