Unde se duc invențiile când se duc

Cluj-Napoca, vestitul Silicon Valley al Transilvaniei, abundă de târguri de inventică și, evident, de invenții dintre cele mai diverse. Unele sunt năstrușnice, în timp ce altele sunt văzute ca fiind mari descoperiri cu potențialul de a revoluționa domenii, dar din ambele „tabere” cele mai multe ajung să dispară din realitate încă din stadiul de proiect sau, cel mult, prototip. Salonul Pro Invent 2017 organizat de către Universitatea Tehnică Cluj-Napoca (UTCN) a avut drept câștigător proiectul Viki, un sistem de home-automation care poate să servească drept exemplu de bună practică într-o lume a brevetelor de care nimeni nu mai aude mai departe de momentul botezului.

La capătul unei investiții de cinci ani de muncă și echivalentul unei jumătăți de milion de euro, Viki se pregătește să intre pe piață, însă drumul a fost greu într-un mediu în care mare parte a rețetei succesului o presupune un sac sănătos de bani. Iar asta și pentru că statul, cu ale sale mecanisme și chiar ministere specializate în cercetare, se poartă ca un speculant de rând și așteaptă câștig imediat în domenii în care succesul se măsoară și se recunoaște după mulți ani de răbdare și investiții.

Creatorul lui Viki este IT-istul clujean Dan Chiuzbaian. Clădirea în care firma dezvoltatoare Q Soft se află este și locul în care Viki funcționează în mod constant și unde, cu aportul altor șapte colegi, proiectul a pornit de la zero în urmă cu trei ani. Întreaga instalație presupune un server pe care sunt stocate informațiile, mulți senzori, fiecare cu rolul său, și câteva dispozitive asemănătoare unor tablete prin care sistemul este comandat. Dincolo de a putea controla iluminatul interior și exterior al casei, jaluzelele, sistemul audio, televizoarele, încălzirea sau ușile de la garaj, Viki va învăța obiceiurile locatarului. Viki își așteaptă acum certificatul de la OSIM, cererea fiind depusă în 2015, însă drumul a fost anevoios.

„Înregistrarea în sine se face pe idee, pe concept. Este important pentru a avea întâietate în acea soluție sau la acel produs. În cazul nostru, noi am imaginat un algoritm software combinat cu echipamente hardware care aduc împreună această capacitate de a învăța casa și obiceiurile utilizatorului. Un prim pas a fost să depunem brevetul de invenție pentru că știm că durează foarte mult și am știut că în timpul acesta noi putem lucra și dezvolta produsul. Totul a fost greu. În esență, un produs care nu există, atâta timp cât este în faza de idee, este o utopie. El neexistând în piață, nu ai nicio confirmare a faptului că va funcționa, că ar avea piață sau că se poate face. Este un vis frumos. Apoi trebuie să mai găsești câțiva nebuni cat tine, care să creadă în produs, dar cel mai important este să aloci resurse, resurse care merg dincolo de capacitatea ta de muncă, pentru a ajunge la un final fericit. Este nevoie de bani pentru echipamente de testare, să ai o echipă de programare cu care să lucrezi inclusiv noaptea. Este o muncă la care nu poți să îi estimezi finalul și nici costul. O faci până când, fie te dai bătut, fie ajungi la rezultatul final”, explică Dan.

În necunoscut, dar nu cu ochelari de cal

Chiar dacă, în esență, o invenție reprezintă o incursiune pe un drum pe care nimeni nu a mai ajuns vreodată, drumul spre o invenție care să aibă succes pe piață are câteva coordonate.  „Dacă este vorba de brevetele mele și în special de Viki, totul ține de viziunea pe termen lung și oportunitatea de a obține profit ca antreprenor. Plus un studiu bun al pieței. Eu am studiat piața existentă cam șase luni, în 2012 mi-am cumpărat și am instalat cel mai bun sistem de home automation disponibil la acea oră. Mi-am dat seama care sunt limitele acelui produs, chiar dacă era cel mai bun și am speculat pentru Viki faptul că toate produsele de pe piață trebuie programate și fără setare nu pot face nimic”, mai spune Dan.

Flaviu Turcu este un fizician clujean și cadru didactic la Catedra de Fizică biomoleculară a Facultății de Fizică, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”. În 2015 el a făcut parte din echipa care a câștiga un premiu R&D 100 pentru dezvoltarea unor „containere” care, folosind tehnologia RMN, permit evaluarea eficienţei stocării dioxidului de carbon în subteran în scopul protejării mediului. Anii de muncă în SUA l-au ajutat să înțeleagă diferența majoră dintre felul în care românii și americanii se raportează la invenții. Acolo, ideea genială este aproape la fel de importantă precum capacitatea de a transforma ideea într-un produs pe care piața să se bată cu bani buni.

„Trebuie să știi să te ocupi de buget, dar să ai și capacități tehnice pentru că ei spun că antreprenoriatul este un mod de a gândi. În cultura americană eșecul nu este o dramă, în timp ce la noi, la europeni în general, eșecul nu este admis, și putem vedea ce se întâmplă în cazul proiectelor pe fonduri europene, unde ai greșit o hârtie și dai banii înapoi. Dar americanii merg pe ideea că ajungi la calitate doar dacă ai o cantitate mare din care să triezi. La un start-up care cere bani, ei caută patru oameni cu expertiză diferită. Ei vor un inginer pe domeniu, un economist, un om specializat pe PR și marketing și cel mai important, un om care a eșuat într-un start-up, pentru că el va fi câinele lor de pază și le va spune pe ce drumuri să nu meargă”.

Diferența ține însă și de faptul că americanii înregistrează brevete încă de pe vremea când Țara Românească era sub ocupație Otomană. Astăzi însă, decalajul este mare și are legătură cu mentalitatea. O mentalitate care, așa cum Dan Chiuzbaian a observat, nu îi lasă pe oamenii cu bani să vadă potențialul dintr-o idee de viitor. „Lipsa de finanțare este problema. O invenție nu ajunge produs dacă nu ai investitor. Antreprenorul, în foarte puține cazuri, poate să aibă și resursele de a-l duce până la comerț. La noi însă nu investește. Capitalul se investește într-un bloc în care anul ăsta investești și anul viitor scoți poate dublu, în loc să investești cinci ani într-un produs care apoi să aibă o valoare de 200 de ori mai mare. În piața de start-up-uri rata de eșec este foarte mare, cam 1/10 și tocmai de asta este nevoie de oameni care înțeleg domeniul și direcția spre care se îndreaptă”, explică antreprenorul care lucrează la proiectul Viki.

Cum funcționează în SUA?

Păstrând paralela, în timp ce în România încă nu reușim să dăm un brevet în mai puțin de doi ani, americanii au descoperit felul în care investițiile în cercetare pot aduce plus valoare și profit pe termen lung. „Faptul că ai o cerere de brevet nu înseamnă încă nimic. Brevetul înseamnă că ai un drept asupra unei rețete de pâine. Nimeni nu poate face pâine după acea rețetă decât dacă îți plătește dreptul de a utiliza acea rețetă. Dreptul îl cumpără și tu primești o sumă, iar apoi primești și procent, conform unui contract. Până în 1980, dacă se dezvolta ceva cu bani ai guvernului, proprietatea era a guvernului. Era astfel foarte greu să licențiezi, dar în 1980 s-a dat o lege prin care, de exemplu, universitatea Rochester primește banii pentru a dezvolta ceea ce azi este vaccinul împotriva cancerului de col-uterin. Guvernul a dat dreptul oricui a aplica pentru aceste granturi, fie că e privat, public sau ONG, iar proprietatea intelectuală rămâne la entitatea care a brevetat. Ei au decis ca entitatea să plătească taxe doar în cazul în care vinde acel brevet, dar nici măcar aceste taxe nu sunt scopul final. Cine cumpără, un privat de cele mai multe ori, cumpără un brevet pentru a produce. Produce și plătește taxe pe profit, angajează în producție oameni care muncind plătesc taxe la stat, se vinde un produs pe care se aplică TVA și aici începe statul să câștige. Lanțul se închide abia aici și așa trebuie văzută ideea de investiție în brevete”, spune Flaviu Turcu.

El adaugă că brevetul poate fi valoros, dar cum unele lucruri sunt mult înaintea progresului tehnologic se poate ajunge la concluzia că producția unui produs brevetat costă atât de mult încât un privat nu își permite. Statul american continuă însă investiția și poate face o investiție care are potențial și apoi să aștepte 20-30 de ani, în contextul în care, până la urmă, statul nu pleacă nicăieri. „Stanford are peste 10.000 de brevete, dar nu mai mult de 4% ajung să fie vândute. Restul nu sunt viabile, nu au loc pe piață, poate că sunt simple îmbunătătțiri care momentan nu ar putea genera profit pe piață și în esență plusul adus nu este suficient de mare. Toate aceste brevete sunt bine documentate, chestiune care în România nu se întâmplă tot timpul, dar nu ai o rată de succes. Dar la Stanford sau MIT, unde doar pentru câteva produse aduc mai mult de 100.000 de dolari pe an, această rată care pare mică nu este îngrijorătoare pentru că economic ei nu așteaptă ca din vânzarea brevetelor să vină banii și să închidă anul pe plus”, explică Flaviu Turcu.

Astfel, americanii trec încă printr-o etapă cantitativă, din care ies însă, așa cum este cazul la Stanford, idei precum faimosul Google. Între timp, în România… „Ei au ajuns la mii de brevete și au trecut printr-o etapă cantitativă pentru a ajunge la etapa calitativă. Trebuie un volum pe care apoi să pui reguli. Să pui o sită, să triezi și apoi să vezi ce rămâne. Problema este că noi nu știm în ce etapă suntem. Nu știm dacă suntem în etapa cantitativă și nu a stabilit nimeni până când ține această etapă. Noi nu avem un proiect pe acest domeniu și nu știm cât ține desfrâul și când ne apucăm de muncă. Nu știm când vine momentul în care cineva ne triază și spune cine rămâne. Există infuzii de capital, dar nu știm când se termină etapa asta cantitativă poate și pentru că dacă facem asta, ar trebui să evaluăm și să vedem ce au făcut unii și alții cu banii și apoi să decidem dacă le mai dăm lor sau le mai dăm și altora”, mai spune fizicianul clujean.

„Chiar și în Cluj, un oraș al IT-ul, banii se duc în outsourcing și noi de fapt facturăm ore de muncă. Adică ce făceam în urmă cu 20 de ani în fabricile de textile”, Dan Chiuzbaian, dezvoltator Viki