Scurtul zbor spre stele al Transilvaniei

Se spune că o ţară ajunge până la limita unde poate ea să-şi închipuie, până unde poate să viseze. Dacă privim peste România, vedem că visul de a zbura al românilor a fost aproape o obsesie, un dor împlinit şi plătit, dar un dor încheiat. Nu putem şti de ce, mai mult decât în alte părţi ale lumii, dorinţa de a zbura s-a înfiripat în minţile celor de aici. Dar Conrad Haas, Vlaicu, Vuia, Coandă, Oberth au ieşit dintre dealurile acestei ţări ca nişte Icari mai nordici şi au pus România pe harta cerului înstelat. După ei, însă, s-a lăsat tăcerea.

S-a născut într-un spital din Sibiu, în 1894, dar a crescut alături de părinţii lui, la Sighişoara. A făcut carte la Şcoala de pe Deal şi la Colegiul Tehnic din Mediaş, apoi a studiat la Munchen şi la Universitatea din Cluj. El a ajuns să fie inventatorul concepţiei de zbor a rachetelor cosmice.

„Profesorul Oberth este, pentru tehnica spaţială, şi profet, şi inovator. În plus, el n-a avut nevoie de laboratoare costisitoare şi de instalaţii de cercetare care să înghită miliarde. Cu capacitatea sa genială de creaţie, cu uimitorul său spirit inovativ, Oberth a pus bazele unei noi industrii impozante” – Wernher von Braun, „părintele” programului spațial american

Acum, Hermann Oberth are un bust la stradă, o casă memorială, un creion, o radieră şi o bombonieră, lăsate undeva în cămările din Transilvania. În marile laboratoare ale lumii are însă cărţi, idei, inovaţii, rachete. Este pomenit cu sfinţenie de lumea savanţilor. A lucrat pentru nemţi, ruşi, americani. Dar, mai ales, a lucrat pentru ideea de zbor dincolo de frontierele timpului său. Dincolo de bariere.

Am pornit pe urmele acestui sas transilvănean de geniu şi am descoperit, cu amărăciune, că a¬proa¬pe nimeni nu-şi mai aminteşte de el. Copiii oraşului său natal cred cu convingere că Hermann Oberth este o stradă, iar vecinul său care trăieşte cu bustul la scară crede că omul este inventatorul elicopterului. În toată Sighişoara, nu găseşti niciun obiect, niciun souvenir turistic care să-l pomenescă pe Hermann Oberth. Branduri ca Vlad Dracul şi dragonul chinezesc au îngropat demult sub mal¬dăre de kitschuri a¬min¬tirea marelui savant, chiar lângă casa lui.

Hermann era un copil zdravăn, dar cam ciudat. Deşi bine crescut de părinţii lui saşi, trecea drept un băiat năstruşnic. Adeseori, o spune biograful familiei, la întoarcerea de la şcoală umplea zidurile caselor şi trotuarul cu formule matematice scrise cu cretă. Pentru experimentele sale legate de zborul în cosmos, odată a şi sărit de la înăl¬ţime, în ştrandul de la Sighişoara, riscându-şi viaţa. Copiii de pe stradă îi spuneau Oberth Luna. Tatăl său era chirurg în Sighişoara, iar ma¬ma, fiică de poet din Sibiu. La împlinirea vârstei de zece ani, tatăl îi face cadou un telescop de alamă cu care să privească stelele. Iar mama îi dăruieşte două cărţi de Jules Verne.

Într-o seară, studiind cerul cu telescopul lui, Hermann l-ar fi întrebat pe tatăl său dacă se poate ajunge pe Lună. Iar tatăl îi răspunde foarte serios: „Poţi face orice dacă îţi doreşti cu adevărat”. În iarna dintre 1904-1905, băiatul citeşte cărţile lui Verne cu creionul în mână şi apoi reface calculele şi-l corectează pe scriitor. La treisprezece ani, un copil de la Şcoala de pe Deal din Sighişoara demonstrează matematic faptul că tunul prin care Jeles Verne scria că se poate propulsa o capsulă spre cosmos este neverosimil pentru că ar trebui să aibă o ţeavă lungă de… 12.50 de kilometri!

Primele teorii. După terminarea studiilor primare şi gimnaziale la Sighişoara şi Mediaş şi, apoi, la Cluj, München, Götingen şi Heidelberg, în iarna lui 1922, tânărul Hermann Oberth redactează prima sa lucrare. „Racheta spre spaţiul interplanetar”. Acolo prezintă patru teze esenţiale în domeniul astronauticii: 1. Se pot construi aparate capabile să se ridice deasupra atmosferei terestre; 2. Astfel de maşini vor învinge forţa de atracţie a Pământului; 3. În ele pot călători oameni, fără a fi în pericol; 4. Construcţia şi folosirea acestor aparate de zbor pot aduce omenirii inclusiv beneficii economice.

În 1929, Hermann publică opera sa fundamentală, „Căi ale zborului interplanetar”. Găsim în literatura timpului faptul că pionierul zborurilor aeriene, Robert Esnault-Pelterie, a numit această lucrare „Biblia astronauticii ştiinţifice”. În acelaşi an, la Berlin, are loc premiera mondială a primului film despre zborurile interplanetare, „Femeia din Lună”, realizat de regizorul Fritz Lang, care l-a avut drept principal consilier ştiinţific pe Herman Oberth. Filmul s-a bucurat de un succes internaţional. De altfel, vă amintiţi că Lang este şi autorul filmului mut „Metropolis”.

Mediaş, locul de unde pleacă prima rachetă. Hermann Oberth şi-a prezentat prima lucrare teoretică la Munchen şi Berlin, dar profesorii nemţi îi spun că teoriile lui sunt pure utopii. (Vedeţi, spre deosebire de fraţii lor, saşii deprinseseră curajul visului din Transilvania.) S-a întors la Cluj, unde Augustin Maior, rector al Universităţii de aici, îi oferă tot creditul şi-i acordă licenţa. După obţinerea titlului academic, Hermann se întoarce la Mediaş, unde intră profesor la liceul din oraş şi-n pivniţa casei sale continuă experimentele legate de propulsarea rachetelor cosmice.

Acum, în subsolul casei-muzeu sunt adăpostite lucruri, scaune, ţevi, lampadare, cutii şi centrala termică. Dar răcoarea zidurilor şi câteva planşe de zbor amintesc de nopţile în care profesorul de fizică imagina zborul în cosmos din pivniţa casei sale. Intrarea în clădirea unde a stat din 1924 până în ’39, când a plecat în Germania şi apoi în Statele Unite, este intrarea obişnuită a unei case de ţară din Transilvania.
Uşa are clopoţel şi perdeluţă de dantelă, iar scara de piatră mai poartă încă urmele paşilor care au lustruit-o. Aici era sufrageria, aici avem o pendulă a profesorului, biroul lui, scaunul, un goblen şi costumul bleumarin, sobru, cel cu care este în poză.

Muzeograful este emoţionat. Se află de puţin timp la Muzeul Aviaţiei din casa Oberth şi se vede încă pe el uimirea în faţa staturii acestui om-savant. A crezut că va avea o slujbă oarecare în oraş, dar are parte de o povară care-l copleşeşte. Fost aviator, maistru la şcoala de aviaţie unde a experimentat şi profesorul Oberth, muzeograful Nemeş vorbeşte repede şi tremurat despre câte ar vrea să facă pentru ca profesorul şi rachetele lui să iasă de sub praful uitării. I se pare incredibil câtă minte, câtă tenacitate, câtă consecvenţă se aflau într-un om care a trăit în vremuri în care pe aici nici nu se folosea latrina. „Domnul Oberth demonstrează că pentru mintea şi puterea unui om nu sunt gra¬niţe şi nici nu sunt locuri a¬nume unde să se nască, Dum¬nezeu i-a presărat peste tot”, spune aviatorul muzeograf.

Dorel Nemeş ne arată fotografia locului unde savantul a fost dus la un moment dat de americani, în SUA, să lucreze pentru NASA. Era un loc îngrădit cu plasă de sârmă, pentru că imediat după război, era periculos ca un neamţ să dea ochii cu americanii, dar şi pentru ca savanţii să aibă un loc liniştit, ferit de spionajul mondial, unde să poată lucra. „Domnul Oberth a făcut parte din echipa de consultanţi la zborul care a dus primul om pe lună, practic, fusese visul lui!, apoi a participat la lansarea rachetei ruseşti în care a fost şi Dumitru Prunariu. Vă daţi seama, omul care a lucrat aici a făcut legătura noastră cu lumea şi cu cea mai mare realizare a ei: zborul spre cosmos. Şi asta pentru că, în mintea lui, de copil, a început să creadă că e posibil să ajungi pe Lună”, spune Nemeş cu mândrie.

Uitarea. Dacă ieşi pe stradă, nimeni nu întoarce capul spre casa cu rachetă a lui Hermann Oberth, azi Muzeu al A¬viaţiei. A devenit ceva obişnuit. U¬şor de ignorat. Răzvan a auzit de Hermann Oberth doar după ce a terminat şcoa¬la. Atunci când a devenit un fel de ghid al o¬raşului şi a trebuit să ştie cât mai multe despre ciudatul Mediaş. Crede că locul acesta avea o legătură specială cu masoneria şi cu corpurile cereşti: simbo¬lul oraşului fiind soarele şi o¬chiul. Zâmbeşte şi înţelege când povesteşte toate astea că locul este, de fapt, ca toate cele¬lalte, doar că oamenii erau mai curioşi şi mai atenţi la ce-i înconjoară. Recunoaşte cu tristeţe că nu este cultivată vreo pasiune pentru zbor în şcolile din Mediaş, chiar şi cercul de aeromodelism s-a închis momentan şi tot i se caută un loc potrivit şi un timp potrivit. Şcoala de aviaţie s-a mutat la Bobocu, iar amintirea ei, o rachetă V2, care altă dată înspăimânta omenirea întreagă, stă acum pitită, ca un popândău, la poala pădurii, la ieşirea din oraş.

Sighişoara, nos amour. Ajungem în Sighişoara pe la a¬miază, când se şi porneşte un ropot de ploaie. Intru în casa lui Hermann Oberth, doar pe scări, la uşă nu răspunde nimeni. Mă aşez pe trepte şi privesc piaţa prin care trecea acum un secol un fel de tren, Wusch îi ziceau sighişorenii, având „incredibila” viteză de 10 km/h. Locomotivele purtau porecle, ilustrate prin câte un citat: Luther („Aici stau, pentru că altfel nu pot”), Galilei („Şi totuşi, se miscă”) şi Schiller („Târziu veniţi, dar veniţi”). Îmi închipui cada de baie în care tânărul Hermann se scufunda după ce-şi injecta scopolamină pentru a-şi induce starea de rău provocată de imponderabilitate, acel văl negru. Experimenta pe propria piele, fără să ştie tatăl lui, din cabinetul căruia fura substanţa. Aşa a descoperit că, după un timp, efectul imponderabilităţii asupra corpului uman dispare.

Întreb pe toată lumea din jur dacă îşi aminteşte ceva despre el. Dar nimeni, nimic. Nici vecinii lui, care spun sec: stăm aici doar de patru ani!, nici fata de la boutique-ul din colţ unde se vând suveniruri, nici ospătarul de vizavi, nici copilul din magazinul de la parter. Dan mă priveşte contrariat, de unde să ştie el cine a fost Hermann Oberth, dacă la şcoală nu le-a spus?! Iar Erno motivează şi el, că este într-a şaptea, dar la secţia maghiară, cum să ştie despre aşa ceva?

Un grup de bătrâni joacă şah sub privirile reci ale statuii celui care i-ar fi dus pe lună cu o sută de ani în urmă. Nu-şi amintesc mare lucru despre Hermann, chiar nimic, dar tac-su se spune că era doctor, şi că ar fi vindecat un om zicând că moare, iar nevasta aceluia, stând mai prost cu auzul, a înţeles greşit şi i-a dat să bea moare. O anecdotă care circulă de multă vreme prin Transilvania.

După ploaie, copiii se joacă din nou pe străduţele pe unde Hermann scria cu cretă, altă dată, calculele matematicii spaţiale. Dacă aţi putea să zburaţi, îi întreb în timp ce le urmăresc jocul în nisip, unde aţi vrea să ajungeţi? Niciunde, răspunde unul dintre ei.
Primele rachete
Reîntors la Mediaş ca profesor de matematică şi fizică, la Liceul „Şt. L. Roth”, Oberth îşi continuă studiile experimentale. Obţine de la Regele Carol al II-lea aprobarea de a face experimente la Şcoala de Aviaţie din oraş. În perioada 1932-1935, Oberth construieşte mai multe modele de rachete experimentale, câteva fiind şi lansate. Aici proiectează o rachetă cu combustibil solid, pe bază de nitrat de amoniu, aptă de zbor.
Potrivit biografului său, Hans Barth, în anul 1930, Oberth obţine prima expertiză oficială pentru motorul mic de rachetă – duza conică. Câteva luni mai târziu, sub îndrumarea discipolilor lui Oberth, Rudolf Nebel şi Klaus Riedel, se construieşte, la Berlin-Reineckendorf, primul rachetodrom din lume. Lucrările lui Oberth sunt traduse în limba rusă de unul dintre asistenţii săi, iar la Leningrad, ruşii demarează cercetările în domeniul zborurilor cosmice.

[stextbox id=”custom” caption=”Manuscrisul lui Haas”]În 1961, la Sibiu, este descoperit, în Arhivele oraşului, un dosar realizat 1589 de un ofiţer însărcinat cu consolidarea sistemului defensiv al cetăţii. Numele ofiţerului era Conrad Haas. Istoricii spun că manuscrisul lăsat de Haas este cel mai vechi document din istoria rachetelor moderne, descoperirea sa fiind atestată internaţional în anii următori la congrese internaţionale acestei teme ţinute în Germania, Spania şi Argentina.[/stextbox]