La mulţi ani minorităţilor! Povestea armenilor din Transilvania

La 18 decembrie 1992, Adunarea generală a ONU a adoptat Declaraţia cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase. Documentul internaţional oferă o garanţie a drepturilor minorităţilor în general, astfel încât mai multe state i-au recunoscut importanţa prin declararea zilei de 18 decembrie ca Zi a minorităţilor naţionale.

România s-a raliat acestui context internaţional prin aprobarea HG nr. 881/1998 pentru declararea zilei de 18 decembrie ca fiind Ziua minorităţilor naţionale din România. Aceasta este sărbătorită de toate minorităţile etnice din ţara noastră: maghiari, rromi, germani, ucraineni, ruşi, lipoveni, evrei, turci, tătari, armeni, bulgari, sârbi, croaţi, cehi, slovaci, polonezi, greci, albanezi italieni.

Urmele armenilor pe pietrele Transilvaniei. Armenopolis

Cel mai bine cunoști un neam de oameni atunci când stai cu ei la masă sau intri în biserica lor și te alături rugăciunilor lor. Duminică dimineața, la ora nouă, când soarele se ridica pe cer, s-a deschis ușa bisericii armenești din Gherla. Armenii au început să vină pâlcuri-pâlcuri, ca niște păsări rare care se îndreaptă spre cuibul ancestral.

Eniko are 15 ani și vine din Cluj în fiecare week-end la bunicii bolnavi. Duminică dimineața se îmbracă și pleacă singură la biserică. În locul ei și-n locul părinților și-n locul bunicilor care nu mai pot umbla. Domnul Estegar vine cu soția de mână, este inginer la un atelier de tâmplărie, iar doamna Eva vine de la Budapesta unde stă acum, dar biserica din inima ei este biserica de acasă. Trec pragul tocit de pași și se așează în bănci. Aerul înalt al bisericii le intră în piept. Armenii din România sunt ca evreii și sașii, pe cale de dispariție. Au trecut prin Moldova cu sute de ani în urmă, prin Ardeal și au mers mai departe, tot mai departe, dar totdeauna spre Vest. Acum cei mai mulți sunt la Viena, la Paris sau în America. Urmele lor de carne și piatră au rămas presărate prin toată lumea, din munții Ararat pînă la Atlantic.

Câțiva sunt și la Cluj dar mai mulți la Gherla, oraș de ei construit cu 300 de ani în urmă. Astăzi comemorează genocidul armenesc, nenorocirea care s-a abătut asupra lor acum 98 de ani. Am intrat cât am putut în sufletele lor risipite prin lume, ca să-i cunosc și să vă povestesc despre ei. Să facem o plecăciune împreună în fața lor, pentru suferință și izbăvire.

Erau oameni tari și foarte deștepți. Cu reguli drastice de disciplină și foarte îndemânatici. Copiii lor, inteligenți și serioși, parcă nu erau copii, ci deja oameni mari. Purtau continuu un fel de responsabilitate în ei. Acum, eu nu mai știu decât vreo două trei familii de armeni în Gherla“, Otilia Pop, fostă profesoară de matematică în oraș

Moștenirea armenească în Transilvania: un cuib de aur în care stau lacrimi

Erau bogați, foarte bogați. Nevoiți să plece din țara lor, tot ce aveau era ușor de purtat, de obicei aur. Făceau comerț, țeseau covoare, lucrau piei de animale, țesături de mătase, vindeau orice și cumpărau orice. Era forma lor de supraviețuire, pe care o perfecționau continu. Au ajuns atâta de bogați încât, după ce au fost alungați din Bistrița, pentru că primele două victime ale ciumei se nimeriseră a fi armeni, s-au dus la Viena, la împărat și au negociat în aur terenul pe care vroiau să ridice orașul Armenopolis. Un fel de pântece însorit, pe malul Someșului, între dealuri blânde și fertile, unde civilizația lor avea să înflorească. De la Viena s-au întors cu actul de proprietate și cu un inginer roman, Alexa, pe care l-au plătit să construiască orașul.

Domnul Esztegar este prieten cu domnul Laping. Amândoi sunt armeni, se cunosc de mici și se tachinează reciproc. Dar se iubesc cumva, pe sub cuvinte. Pentru că Janos nu mai știe unde a pus cheile mașinii, Laping nu-l lasă să mergă pe jos, îl duce unde vrea el. Se uită spre biserică, într-o parte și spre casele armenești în cealaltă: „Alții, înaintea noastră, au construit toate astea, dar noi avem datoria să nu fim mai prejos. Chiar dacă orașul nu mai e al nostru, noi suntem datori să lăsăm în bună regulă totul”.

Janos Esztegar are 69 de ani, a făcut facultatea de inginerie la Brașov, are o casă dincolo de Penitenciar și lucrează la un atelier de tâmplărie. Conduce filiala armenilor din Gherla și face tot felul de lucruri imposibile pentru ca vița lor să nu piară. Acum câțiva ani s-a dus la Muzeul de Artă din Cluj să ceară Rubens-ul. Să ceară Rubens-ul? „Da, am să vă spun povestea lui”…

Deschide cu chei grele o broască imposibilă, după ce dezarmează alarma intrăm într-o alveolă a bisericii. Aici e! Și, deodată, se aprind luminile în jurul unei picturi impresionante. „Coborârea de pe Cruce” de Rubens. Așa-i că e frumoasă? Pictura are ceva straniu în ea, un aer viu, dramatic și o lumină aparte coboară pe trupul Mântuitorului. Înțeleg de ce-i înfioară.” După ce terminaseră demult biserica asta, când orașul era înfloritor și mai adunaseră ceva bani, armenii îl împrumutau pe Împărat cu bani când avea nevoie pentru bătăliile lui. Astfel încât, Împăratul era într-un fel de prietenie cu capii armenilor din Gherla. Când s-au dus ai noștri pe la Viana s-au trezit invitați de împărat la masă. Și, seara, din poveste în poveste, împăratul zice: am să vă fac un dar, puteți merge în Palatul Belvedere, unde sunt picturile și vă alegeți una pentru biserica voastră. Împăratul și-a imaginat că armenii nu puteau avea, într-un oraș mic de provincie, o biserică mare ci una mică și, deci, că își vor alege o pictură modestă. Armenii noștri s-au dus prin palat, s-au uitat la picturi și au ales-o pe asta: un Rubens cât peretele! Când a auzit împăratul ce au ales a zis, nu se poate, una mai mică!dar de fapt, îi părea rău că era un Rubens. Armenii încăpățânați: nu, ați zis să ne alegem, am ales, cuvântul dat trebuie respectat! Împăratul atunci a zis, lasă că împachetăm noi și voi mai plimbați prin Viana. Așa … și armenii noștri plimbat prin Viana vreo trei zile și apoi uitat la pictura împachetată: nu avea semnul lor pe spate, că ei au făcut un semn numai de ei știut pe dosul tabloului! Așa… și apoi zis ceva la Împărat și Împăratul rușinat, bine, vă dau Rubensul! Și l-a dat! Când au venit nemții la războiu al doilea, s-au dus toate pachetele cu lucrurile noastre din muzeu și din biserică și toate valorile dincolo de graniță, la Ungaria. Apoi au fost aduse, dar au venit comuniștii și le-au confiscat. Rubensul nostru a ajuns la Muzeu la Cluj. Apoi, când or plecat comuniștii m-am dus la direcțiune și am zis: vă rugăm să ne dați Rubens, e al nostru. Și direcțiunea a înțeles, ne-a dat-o. Am luat-o într-o miercuri dimieața, în ’99, cu o dubă frigorifică a unei carmangerii din oraș, după ce-am spălat-o bine. Nu aveam nevoie de răcoare, dar era singura mașină din Gherla în care puteam s-o punem culcată și care era acoperită. Din ziua aceea, Rubens a ajuns aici, unde îl vedeți.

 

Tabloul are o legendă a lui, de dinainte de noi. Cică pictura ar fi fost jefuită de Napoleon, dar în drum spre Franța au capturat-o pirații și așa a juns la curtea Angliei. La un dineu, pentru întărirea prieteniei, regele Angliei ar fi dăruit-o împăratului Austriei și el ne-a dat-o nouă.”

Rubens de pe perete, ca și Iisus din mijlocul picturii, ca și armenii care l-au ales seamănă între ei. Duc în spate o cruce.

Suntem puțini, dar suntem faini! Nu vă place de noi? Sigur, poate nu arătăm așa de frumoși, nu mai suntem toți tineri, dar să vedeți cât de fain dansăm! De ce plecăm când plecăm? E ca și cu nevestele. Prima dată, când ai părăsit-o pe prima, ți s-a rupt inima. Apoi a fost mai ușor… Glumesc, dar mai încolo o să vă spun toată povestea.
Esztegar Janos, președintele Filialei armenilor din Gherla

Stând în biserică, la liturghia de duminică, alături de armeni și ascultând rugăciunile lor în limba maghiară, m-am întrebat: Oare cum poate supraviețui un neam care și-a părăsit locul și și-a uitat limba? Dar m-am rușinat imediat de întrebarea mea. Iisus și cei doisprezece apostoli de piatră înșirați după ușă n-au avut nici patrie nici limbă. Au avut doar credința. Iar armenii au fost primii care li s-au alăturat. Ei au devenit primul popor creștin din lume, la 301. Așa au rămas.

Ne apropiem de băncuțele bisericii. Șlefuite de atâtea atingeri, sute de ani, mii și mii de trupuri. Pragurile de piatră poartă deșălarea de sub tălpile oamenilor. Esztegar Janos îmi arată cu mâna adâncitura: M-ați întrebat câți suntem? Uitați câți suntem: mii și mii și mii. Aici ne sunt urmele.

Casele lor sunt construcții distincte printre celelalte. Cândva oraș baroc, ele poartă și astăzi frumusețea de piatră. Unele sunt renovate, altele stau să se ruineze, dar toate poartă urmele unei sărbători a formelor, opulența decorațiilor copleșește zidurile, chiar de sub povara anilor.

Orașul nostru, în care funcționează o jandarmerie, administrație fiscală, agenții de loto și de asigurări, este și o stație de cale ferată. Din câte știu în nicio altă localitate din țară gara nu este atât de aproape de oraș ca la Gherla. În ziua inaugurării tronsonului de cale ferată de pe valea Someșului, trăsurile îi așteptau pe peron pe miniștrii Pal Ordody și Gabor Kemeny. «– Excelențele sale doresc să meargă cu trăsura în oraș?» – întrebă primarul. «– E departe orașul?» «– Suntem în oraș!» «– Păi atunci ne ducem pe jos să putem vedea mai bine acest oraș frumos amenjat».
Kristof Szongott în „Orașul liber regal Gherla (1700-1900)”

De ce au plecat armenii din România? „Să începem cu începutul. Mai întâi am ajuns în Moldova, venind peste Rusia. Acolo am stat multă vreme și-am construit și acolo. Dar, deși era disciplină, că voievozii erau neiertători, nu era lege și pentru comerț nu era bine, nu pria la comerț să nu fie lege, deși era disciplină. Atunci am venit în Transilvania, unde Imperiul avea și lege și disciplină și la comerț era bine. Ne-am așezat aici și-am construit orașe. Dar a venit Marea Unire și n-a mai avut legea putere așa mare în părțile astea ale Ardealului, s-a cam muiat disciplina și iar nu era bine la comerț. Așa că ai noștri au plecat spre Budapesta, spre Viana. Apoi a venit războiul și după război imediat ai noștri au aflat ce nenorociri făcuseră sovieticii în Armenia unde nu mai era libertate deloc și se făcuseră confiscări de averi și s-au temut că pierd tot ce agonisiseră și iar au mai fugit o dată spre Vest, de data asta la Franța, America, Canada. După comunism, de dorul libertății vechi, după ce s-au deschis granițele, iar au mai plecat o mulțime. Am rămas noi să ne bucurăm de cireșii ăștia și de Rubens și de amintiri”, enunță domnul Esztegar în fața unei uși de biserică explicația scurtă a lungii lor pribegii. „Dar vedeți, dacă mergem să ne căutăm locul tot spre Vest, tot spre Vest, ajungem înapoi acasă, în Armenia!”

Orașul la care se uită „orbii”

Gherla este un oraș comoară, construit de oameni liberi și puternici, de minți luminate și cu mâini de aur, ar putea fi un al-doilea oraș minune, după Sighișoara, dacă România ar ști să-l trezească la viața lui de dinainte și să-l arate lumii în toată splendoarea lui. Să-i spună din nou Armenopolis. Să-l includă într-un circut cultural și să creeze evenimente speciale pentru el. Deși are sute de case monument, ele nu sunt înscrise în patrimoniul UNESCO, deși este oraș construit de armeni, acolo nu există un Muzeu Armenesc. Deși are o biserică monumentală, comoară de arhitectură, frescele de pe tavan stau să cadă. După ce a ars acoperișul în 1961, doi ani a plouat pe tavan și apa s-a infiltrat în boltele acoperite cu fresce. După ce s-a reparat acoperișul, picturile au stat o vreme lipite de umezeală, dar când s-au uscat au început să cadă. Abia acum, prin justiție, armenii și-au recuperat bunurile de patrimoniu și pot să se gândescă cum să le expună într-un muzeu al lor. Abia acum au primit înapoi clădirea unde fusese cazinoul orașului și-și fac acolo un club al lor. Abia anul trecut, armenii din Cluj, sub cincizeci la număr, au primit un apartament în care și-au amenajat locul lor de întâlnire unde ascultă muzică armenescă și vizionează filme ce-i fac să lăcrimeze.