Regizorul Nae Caranfil, premiat pentru excelență la TIFF: “Nu fac filme pentru elite. Satisfacția în profesia mea vine ca strănutul, dar nu pot să spun că strănut toată ziua”

Nae Caranfil, unul dintre cei mai cunoscuți regizori români și prieten vechi al Festivalului Internațional de Film Transilvania, va fi distins în acest an cu Premiul de Excelență la cea de-a 20-a ediție. Cunoscut publicului din România pentru filme precum „Filantropica”, „Restul de tăcere” sau „Closer to the Moon”, regizorul s-a întâlnit luni cu publicul din Cluj la proiecția lungmetrajul său de debut, “E pericoloso sporgersi”, într-o copie proaspăt restaurată în format 4K.

În 2016, tot la TIFF, se proiecta cel mai nou film al lui, „6,9 pe scara Richter”, în premieră mondială la TIFF chiar în seara de gală a festivalului.

„Am nășit TIFF pe toată perioada lui. Am fost aproape în fiecare an și mi-am prezentat, cred, toate filmele făcute după anul 2000. Este un festival care mi s-a părut un miracol încă de la început, miracol de organizare, de bună dispoziție, de calitate a selecției.

Europa merge înspre excepție, geniu talent și caută aceste izbucniri. În schimb, SUA cultivă excelența în cât mai multe domenii. Mă gândesc că asta înseamnă Premiul de Excelență, un premiu pentru lucrul bine făcut, un lucru făcut cu dăruire și cu dragoste. Cât despre geniu, să lăsam posteritatea să decidă”, a mărturisit cineastul Nae Caranfil, la Cluj.

Citiți și:

Regizorul Nae Caranfil, la TIFF Lounge: Să economisești bani în realizarea unui film, este o tendință nocivă a cinematografiei românești

În 2008, Nae Caranfil a regizat și unul dintre cele mai populare spoturi oficiale din istoria festivalului:

Nae Caranfil nu se declară genul de cineast care să își propună să facă filme dificile, sau să producă cinema pentru elite. Se consideră, mai degrabă, un povestitor, decât un regizor. Regia, în schimb, e o componentă a profesiei sale, a declarat cineastul la una din întâlnirile InspiraTIFF care au loc zilnic pe durata festivalului.

„Am avut microbul cinema-ului în familie și cumva acesta a fost și drumul meu. Am copilărit în anii 1960, care au fost un paradis pentru mersul la cinema. Se importau filme de peste tot în lume, se făceau filme extraordinare și, copil fiind, am fost atras ca un magnet de sala de cinema. Toate experiențele mele din copilărie, se leagă de mersul la cinema. Chiar și fără bilet, prin efracție.

Astăzi, dacă ar trebui să o iau de la capăt, m-aș gândi de două ori. Profesia de cineast înghite extrem de mult timp. Sacrifici un număr de ani, uneori mai mult de cinci, pentru un singur proiect, iar la sfârșit satisfacțiile, în comparație cu așteptările pe care le ai la început, sunt mult mai mici. Pe când, dacă aș fi ales o profesie tot artistică, de exemplu să scriu și să interpretez piese muzicale, ar fi fost mult mai satisfăcător. Tatăl meu știa în ce șerpărie urma să intru și îmi prefigura un viitor nefericit. Ca student urma să fiu judecat de cineaști și cenzurat de imbecilitatea comunistă”, a precizat regizorul.

Între timp, a aflat că satisfacția de pe urma profesiei sale vine ca strănutul sau ca un orgasm. „Nu pot să spun că am avut o viață orgasmică sau că strănut toată ziua”, a spus Nae Caranfil la întâlnirea cu publicul din Cluj.

„Nu e mai dificil să fii regizor în România. Aș spune chiar că e mai puțin dificil pentru că presiunea producătorului asupra regizorului e mai mică. În SUA, de exemplu, chiar și în multe locuri din Europa, dacă nu ești regizor vedetă, nu ai dreptul de „final cut” și producătorul face ce vrea cu filmul tău. Poate m-aș fi orientat spre o meserie precum montajul, în care investești la fel de multă creativitate și la fel de mult entuziasm, dar ai mai multe proiecte. Dar acum, dacă m-am pornit, nu aș mai vrea să virez în altă direcție”, a afirmat Nae Caranfil.

Filmul de debut al regizorului Nae Caranfil, „E pericoloso sporgersi”, în variantă restaurată, a fost prezentat luni seara și la TIFF, la USAMV Open Air. Producția a avut premiera la Festivalul de la Cannes, secțiunea Quinzaine de realisateurs, în 1993 și reprezintă debutul regizorului. Filmul nu este autobiografic, dar este inspirat din propriile experiențe ale cineastului pentru că tratează trei universuri: liceul, stagiul militar și lumea teatrului de provincie. Scenariul fusese scris în 1984 în speranța că ar fi putut fi realizat în acei ani.

„După 1989, în 1990 chiar, am scos scenariul din sertar, am păstrat povestea și structura ei, care este chiar tarantiniană (cu referire la filmele lui Quentin Tarantino). Am profitat de libertățile acordate după Revoluție și i-am dat o conotație politică, dar fără să o transform într-un rechizitoriu. Nu fac procesul comunismului cu acest film, ci fac o evocare a tinereții mele, a generației mele, care știa să se bucure de o bere chiar dacă era cea mai proastă, evident obsedați de distracție și preocupați de fentarea sistemului”, a mărturisit Nae Caranfil.

Prezența sa la Cannes și cronicile laudative la adresa filmului au reprezentat un moment de bucurie extremă pentru regizorul român, conștient însă că mergea pe nisipuri mișcătoare și că sentimentul a de fi în centrul atenției va trece foarte repede.

„Aș fi preferat, totuși, să merg mai târziu în carieră la Cannes, poate cu un alt film. De exemplu, „Restul e tăcere” (2007) este un film matur. Dacă ar fi fost acesta al doilea meu film, sunt convins că aș fi ajuns la Cannes. Este filmul pentru care am scris cele mai multe versiuni de scenariu și care a putut fi făcut într-un moment miraculos, fără presiuni financiare din afară, cu anvergura mijloacelor de producție nemaiîntâlnită în acei ani. A fost poate unul din cele mai scumpe filme de după Revoluție.

Participarea la festivaluri te pune în cărți și, dacă cineva are bani de dat, se uită la ce ai făcut și vede că exiști. La întoarcere eram un fenomen, fiind primul din generația tânără de cineaști care reușiseră asemenea performanță, cu asemenea ecouri entuziaste. Dar au fost și cazuri de invidie din partea unor colegi și comentarii răutăcioase ale unor critici. Șapte ani mai târziu, noul cinema românesc pornea în plin avânt cu rezultate mult mai spectaculoase decât ale mele”, a mai declarat regizorul.

„Cred că partea care îmi place foarte mult la turnarea unui film este montajul de muzică. La „Restul e tăcere” am avut un moment de extaz în momentul în care s-a realizat montajul. Nu îmi venea să cred ce amploare lua filmul pe măsură ce adăugam muzica”.

Al doilea său film, „Asfalt Tango” (1996), nu a mai fost la fel de sofisticat, inteligent și original construit ca primul, a mărturisit Nae Caranfil.

„Eu am vrut să fac o mișcare total diferită cu „Asfalt Tango” și să aduc o comedie sprintenă, fără încordări stilistice, o poveste inteligibilă pentru toată lumea. Multă lume a spus că este o comedie reușită, dar nu mai este o experiență de limbaj cinematografic ca primul film. De aceea a avut un traseu mai slab”.

Filmele care l-au format, au fost cele care l-au făcut să râdă. Un râs de calitate, nu stupid cum vedem la multe dintre filmele de astăzi, a ținut să precizeze regizorul. Filmele lui Billy Wilder, filmele lui Fellini, filmele cehești din anii 1960, acum mai nou și filmele lui Quentin Tarantino.

„Prăbușirea infrastructurii de cinema în România s-a petrecut în timp și s-a întâmplat pentru că politicienii au ignorat total cultura. Clasa politică este formată, 90%, din oameni care nu au o meserie la bază, care nimic nu știu să facă. Pentru ei cultura este ca scosul cămășii din pantalon. Nu au niciun respect pentru ea”, a consideră Nae Caranfil.

„Filmele mele nu sunt autobigrafice, ci antebiografice. Am scris un film despre un mariaj de plastic, pe care l-am avut mai târziu, am scris un film despre înfruntarea dintre producători și regizori, adică între bani și artă și mi s-a întâmplat acest lucru cu “Closer to the Moon”, respectiv să mă zvârcolesc ca o muscă în laptele unor producători americani în faza de postproducție. Distribuția am găsit-o de comun acord, fiind greu să accedem la personalități precum Vera Farmiga și Mark Strong. Cu toți actorii care au venit din spațiul anglo-saxon a fost foarte ușor de lucrat. Erau relaxați, își știau replicile pe de rost, ceea ce în România nu se întâmplă întotdeauna și ajutau la crearea unei bune dispoziții pe platoul de filmare”, mărturisește regizorul.

Cu referire la generația de actori tineri care joacă astăzi în filme, Nae Caranfil a declarat că rar mai există acele probleme de teatralitate sau replici recitate pe care le regăseam la începutul anilor 1990.

„În filme înveți să joci când ești în fața aparatului de filmat, trebuie să simți cum poți să te izolezi, să intri într-un glob de sticlă. În teatru, publicul care stă nemișcat și tăcut te încarcă ca actor pe scenă. Actorul de cinema poate fi distras de orice mișcare periferică”.

După ce a absolvit în 1984 UNATC București, regizorul a fost repartizat la Buftea ca asistent regie, urmând să lucreze o perioadă și ca regizor de teatru înainte de a face orice film de lungmetraj. Așa a început mica sa carieră în teatru, cu cinci spectacole. Recent, a mai regizat un scenariu la un spectacol după un text propriu, la Teatrul Național, „Papagalul mut”.

“Cinematografia se schimbă cu o viteză mai mare decât orice altă revoluție tehnologică la care am fost, sau nu, martor. Nici apariția filmului sonor, nici apariția televiziunii, nici apariția posibilității de a vedea filmul acasă, nu sunt atât de radicale ca faptul că se pot face filme cu telefonul. E o nouă generație de receptori cărora le lipsește concentrarea și de aceea filmele tind să devină mai scurte. Nu filmele lui Cristi Puiu (râde). Multe filme sunt, practic, niște pastile. Nu știu ce fel de cinema ar trebui făcut pentru a fi pe valul actual al audiovizualului. Dar nu cred că trebuie să fac eforturi pentru a mă adapta, pentru că e puțin prea târziu pentru mine. Ce pot să fac este să îmi văd de treabă, la fel cum am făcut până acum”, a mărturisit regizorul Nae Caranfil.

Premiul de Excelență îi va fi acordat regizorului Nae Caranfil, în cursul serii de sâmbătă, 31 iulie, în Piața Unirii din Cluj, în cadrul Galei de decernare a premiilor acestei ediții.

Filmele lui Nae Caranfil (n. 1960) au câștigat premii și au umplut, de-a lungul anilor, sălile de cinema din România. A debutat în 1993, cu E pericoloso sporgersi, în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs la Cannes, a continuat cu Asfalt Tango (1995), o comedie cu Charlotte Rampling, apoi cu Dolce far niente (1998), cu Giancarlo Giannini, François Cluzet și Marguerita Buy în distribuție, selectat la Karlovy Vary. Filantropica (2002), un mare succes de public și de critică, a fost urmat de filmul de epocă Restul e tăcere (2007), premiat cu nouă trofee Gopo și propus de România la Oscar. În 2014, în Closer to the Moon, Caranfil a adus împreună pe ecran vedete ca Vera Farmiga, Mark Strong și Harry Lloyd, iar doi ani mai târziu a lansat musicalul 6,9 pe scara Richter, pentru care a compus și muzica, și versurile.