Unde sunt zăpezile de altădată ?

Sunt convins că, îndeosebi pentru cei mai în vârstă, iarna şi ninsorile evocă o profundă nostalgie, seducător sugerată de celebrul vers al „poetului vagabond” medieval francez François Villon. Pentru că acesta trimite la regretul pentru trecerea timpului dar şi la forţa trăirilor de altădată, în fond la inocenţă, albul imaculat al zăpezii fiind prezent în trăirile atât de pregnante în copilărie. Dar „altădată” presupune nu doar trecutul personal, ci şi alte timpuri istorice şi culturale.

Până acum o jumătate de secol, la ţară, cu toate că activităţile cu munca câmpului şi altele colaterale se restrângeau drastic, sau poate tocmai de aceea, iarna însemna un anotimp foarte dens din punct de vedere ritualic şi familial. Perioada „câşlegilor”, după sărbătorile de iarnă şi începutul postului Paştelui, însemna mersul „pe peţit”, curtatul intens al fetelor, inclusiv prin obiceiul clăcilor, dar şi foarte multe nunţi unde se mânca simplu şi se bea tot simplu, dar mult. Se consuma alcool însă mai mult decât în alte sezoane şi acasă, bineînţeles, în primul rând bărbaţii având mai mult timp liber, mai puţine responsabilităţi productive. Probabil că se făcea şi dragoste mai multă şi, din fericire pentru ţară şi poate nu chiar aşa de mare fericire pentru familie, acest lucru se concretiza în mulţi copii. Aceasta nu însemna că copiii nu erau iubiţi ci, înseosebi, înainte de colectivizare (încheiată în 1962) că era o mare problemă ce faci cu atâţia prunci când pământul unei gospodării era, în marea majoritate a cazurilor, cu totul neîndestulător, cu deosebire când se punea problema împărţirii lui la căsătoria tinerilor urmaşi. Aş mai putea invoca şi alte probleme şi griji care făceau ca viaţa la ţară să nu fi fost atât de idilică în trecut cum este prezentată şi acum în multe abordări, unele pretins intelectuale.

Dar cine îmi dă mie dreptul să dezavuez farmecul zăpezilor de altădată ? De fapt, încercând să temperez naivităţile interpretative ale socialului de atunci, nici nu cred că atentez, în substanţă, la conţinutul acestei splendide metafore. Şi este de reţinut că farmecul iernii era în vremurile „de altădată”, încă şi în anii ’50 ai secolului trecut, destul de rustic şi la oraş. Profesorul Septimiu Chelcea, în recenta sa carte autobiografică, redă atât de plastic derdeluşul şi alte jocuri de iarnă din propria lui copilărie petrecută într-un cartier bucureştean. Iar cunoscuţi de-ai mei povestesc cu mândrie şi bucurie cum, tot în anii ’50 – ’60 porneau cu sania din vestitul (fostul) cartier clujean Sinuţa (astăzi zona Zorilor) şi ajungeau în faţa Casei de Cultură a Studenţilor din centru.

Revenind însă la nostalgia şi duioasa întrebare „Unde sunt zăpezile de altădată ?”, conştient fiind că ajungem la un răspuns cu totul prozaic, se poate spune: „Aici şi acum. Mereu aceleaşi şi mereu altele”. Ceea ce vrea să spună că există în continuare albul imaculat al zăpezilor şi sentimentele acompaniatoare. Însă, în acelaşi timp, odată cu dezvoltarea urbană, cu sistemul de joburi şi activităţi ale modernismului şi postmodernismului, în marile oraşe diferenţa dintre anotimpuri s-a estompat vizibil, dar nu a dispărut: acest lucru se poate constata şi dacă vă uitaţi la pârtia Feleacului sau dacă v-aţi interesa câţi clujeni merg în staţiuni de iarnă din ţară şi străinătate: mult mai mulţi chiar în comparaţie cu acum câţiva ani, apropo şi de numărul precedent al Transilvania Reporter, dedicat împlinirii a 10 ani de la integrarea României în UE.

De altfel, ca şi în cazul altor tradiţii, acum şi sărbătorile de iarnă debutează (practic încă de la sfârşitul lunii noiembrie) cu o puternică campanie consumeristă, mediatizată şi  asumată public ca fiind specifică „spiritului sărbătorilor de iarnă”: Sfântul (Moş) Nicolae, Craciunul, Anul Nou. Oraşele şi satele devin astfel, simbolic, actori ai unui marketing al iernii asumat de toate părţile: zăpada, bucuriile, înnoirea, dar şi consumul, pregătirile febrile pentru anul următor şi petrecerile. S-ar putea spune că simbolul zăpezii şi tradiţiile au fost confiscate şi ele de spiritul de vitrină, al reclamei şi vânzărilor … dar aceasta nu e neapărat ceva negativ.

Pe de altă parte, iarna, cu semnificativele ei constrângeri legate de temperatura scăzută şi circulaţia îngreunată, aduce probleme specifice, în primul rând cheltuieli financiare legate de procurarea de lemne şi alte combustibile, atunci, ca şi acum (în zilele noastre avem de plătit facturi de toate felurile).

Cred că şi la sat, dar şi la oraş, greutăţile iernii sunt resimţite mai ales de cei în vârstă, la care pe lângă cheltuielile de întreţinere se adaugă mai mulţi bani necesari pentru medicamente, izolarea şi singurătatea, date şi de grija de a nu se expune riscului de accidentare prin alunecarea pe gheaţă.

Dar poate că inegalităţile sociale mai frapante, nedrepte social, sunt în ce priveşte posibilităţile materiale în general: nu puţini tineri fac iarna „drifturi”, în timp ce alţii apropiaţi de vârsta lor se chinuie să aducă cu căruţa sau pe umeri lemne de foc. Multe familii îşi petrec sărbătorile de iarnă în staţiuni de lux din ţări exotice, în timp ce altele se străduiesc ca măcar de sărbători să aibă ceva, cât de cât, de pus pe masă. Şi mai dramatic mi se pare contrastul dintre copiii care, cu toţii, se bucură nespus de mult de vacanţele de iarnă, de cadourile (aşteptate): în timp ce unii îşi petrec cu voioşie timpul dotaţi cu echipamente de schi de ultimă generaţie, jucându-se în zăpadă, alţii, din sate mai izolate şi din familii sărace, nu sunt deloc bucuroşi că nu merg la şcoală în vacanţa de iarnă. Pentru cei din urmă nu e vital să se zbenguiască în nămeţi, oricum înoată în troiene sau noroi uneori câţiva kilometri până la şcoală, iar important ar fi să poată învăţa, căci acasă oricum nu e o viaţă prea roz şi ar dori mult să scape de condiţiile în care trăiesc.  Fără îndoială, acest contrast injust nu se datorează nici iernii şi nici copiilor. Şi, în cele mai multe cazuri, nici părinţilor lor. Am putea continua într-un spirit populist, învinuind politicienii, autorităţile sau, pe cealalată parte, acuzând forţele supranaturale, fatalitatea, pe formula „aşa a fost de când e lumea”. Cred însă că problema este mult mai complexă şi comportă dezvoltări ce depăşesc formatul de faţă.

Voi încheia în schimb cu ideea că, dincolo de multiplele presiuni şi nedreptăţi ale mediului social şi naţional, rămâne însăşi natura umană de a identifica surse de bucurii indiferent de anotimp. Iar iarna aduce cu prisosinţă acest dar, prin zăpezile ei de acum şi prin gândul la zăpezile de altădată.

Text: Petru Iluţ