Politica lumii în 2015. Teme şi tendinţe. Câteva perspective

Valentin Naumescu, diplomat

Ne despărţim cu oarecare uşurare de 2014, un an politic complicat şi tensionat pe scena internaţională. Contradictoriu, convulsiv, marcat de câteva crize regionale sângeroase, de sfidări ale dreptului internaţional şi de eşecuri ale diplomaţiei, de tendinţe îngrijorătoare de destructurare a ordinii liberale occidentale (proces care continuă, dealtfel, din anii precedenţi), 2014 a (re)adus în prim plan ameninţări şi provocări, unele vechi, altele noi, la adresa securităţii statelor şi cetăţenilor din mai multe zone ale lumii. Ucraina, Siria, Irakul, Sudanul de sud, Nigeria, Libia s-au numărat printre focarele conflictuale cu foc deschis, în timp ce eşecul diplomaţiei americane în intermedierea (asumată oficial, în 2013) a unei soluţionări negociate a diferendului israeliano-palestinian a umbrit mandatul lui John Kerry.

Puţinele veşti considerate de oficiali „bune” sunt, la rândul lor, fragile şi controversate, receptate de public cu o anumită neîncredere în raport cu aşteptările iniţiale, fie că ne referim la reorganizarea NATO, decisă la Summitul Alianţei din Ţara Galilor, şi la măsurile de „reasigurare” a statelor membre cu privire la consolidarea flancului estic european, fie că vorbim despre stabilizarea economiei europene post-criză, despre sfârşitul misiunii ISAF în Afganistan (practic, sfârşitul oficial al intervenţiei militare internaţionale începute în 2001) sau despre restabilirea relaţiilor bilaterale americano-cubaneze.

Câteva dintre ameninţările şi provocările pe linie de securitate ale anului pe care tocmai l-am încheiat ne-au reţinut mai mult atenţia, firesc aş spune, fie datorită dramatismului şi proximităţii teritoriale (anexarea Crimeei şi războiul din estul Ucrainei), fie prin violenţa inimaginabilă, voit şocantă, în cazul crimelor comise de bandele înarmate ale „Statului Islamic din Irak şi Siria” (în continuare ISIS), împotriva civililor nesupuşi, incluzând femeile şi copiii.

Au fost însă şi procese politice mai discrete, insidioase, care poate nu au generat atâtea titluri în media dar care corodează, lent şi ireversibil, fundamentele proiectului european şi ale democraţiei liberale. Aş menţiona, printre acestea, rezultatele dezamăgitoare (pentru pro-europeni) ale alegerilor europarlamentare din 22-25 mai, cu victoriile UKIP în Marea Britanie şi ale Frontului Naţional în Franţa, două partide eurofobe în plină ascensiune. Tot în această categorie, să zicem a eşecurilor soft ale sistemului politico-economic occidental, aş include discursul ostentativ „iliberal” al premierului ungar Viktor Orbán, distanţându-se, sfidător dar cu o surprinzător de mare priză la electoratul maghiar, de Uniunea Europeană, de Statele Unite şi de valorile liberalismului (din care, cândva, Orbán se revendica politic şi intelectual), dar şi atitudinea pro-rusă, pro-chineză şi zeflemitoare la adresa drepturilor omului şi democraţiei a preşedintelui Cehiei, social-democratul Milos Zeman, rezultatele sub aşteptări ale coaliţiei pro-europene în alegerile de la Chişinău sau criza politică de final de an a Greciei, care împinge o ţară aproape eşuată economic în alegeri anticipate, cu riscul câştigării acestora de către partidul radical de stânga, Syriza.

Acestea sunt, în linii mari, auspiciile nu tocmai favorabile sub care intră politica internaţională în 2015, altfel spus moştenirea mediocră, frustrantă şi problematică a lui 2014, în Europa şi nu numai. Care ar fi însă temele politice semnificative, de care vom auzi cu siguranţă în anul care începe?

Politica asertivă a Moscovei, dincolo de frontierele sale vestice, relaţia deteriorată Rusia-Occident şi evoluţiile din „zona tampon” reprezentată de vecinătatea estică a Uniunii Europene, vor constitui cu certitudine un pachet de subiecte de mare interes pe agenda politică internaţională. Conflictul din Ucraina ar putea continua şi s-ar putea agrava (deşi scenariul „îngheţării” conflictului părea, la un moment dat, cel mai probabil), în condiţiile în care Rusia şi-a exprimat nemulţumirea vehementă faţă intenţia recentă a Ucrainei de a renunţa la neutralitate şi de a adera la NATO. Reactivarea problemei transnistrene ar intra, în logica de până acum a lui Vladimir Putin, în arsenalul pârghiilor de putere pe care Moscova le are asupra Republicii Moldova. Reţine atenţia şi lansarea noii doctrine de apărare a Federaţiei Ruse, un mare pas înapoi în relaţia acesteia cu Vestul (cândva partenere în Consiliul NATO-Rusia), în care Moscova consideră extinderea facilităţilor militare ale NATO, în statele membre din flancul estic al Alianţei, drept o „ameninţare la adresa securităţii” sale şi a întregii Europe;

Distrugerea ISIS rămâne o prioritate a Statelor Unite şi Marii Britanii în vederea stabilizării Orientului Mijlociu, cu progrese relativ modeste în 2014, şi cu o demisie a lui Chuck Hagel de la Pentagon care a sugerat nemulţumirea Preşedintelui Obama faţă de organizarea campaniei de lovituri aeriene din Siria şi Irak;

Terorismul, o temă de top, ca de fiecare dată în ultimii ani, cu adăugarea componentei tot mai grave a racolărilor de membri ai grupărilor fundamentaliste din rândul cetăţenilor statelor occidentale, ceea ce face izolarea acestor organizaţii tot mai dificilă;

Energia, o temă interesantă, prin consecinţele ei politice, chiar şi atunci când preţul petrolului este în scădere, va sublinia potenţialuri şi/sau vulnerabilităţi structurale ale unor economii, instrumentabile în sistemul relaţiilor internaţionale. Cei care au pariat pe energia verde şi tehnologiile aferente mai au, se pare, câţiva ani buni de aşteptat pentru profituri, iar cei ale căror economii depind într-o măsură prea mare de exportul de hidrocarburi îşi vor vedea curând puterea diminuată;

Alegerile legislative din Marea Britanie, derulate probabil pe 7 mai 2015, cu posibilitatea de a asista la un rezultat „istoric” al UKIP, vor influenţa Uniunea Europeană. Chiar dacă Partidul Conservator şi Partidul Liberal vor reuşi până la urmă să păstreze majoritatea mandatelor în Camera Comunelor şi, deci, să formeze din nou guvernul, presiunea curentului eurofob din insulă, avându-l în frunte pe aventurierul politic, mare amator de alcool, Nigel Farage, ar putea determina cabinetul Cameron să recurgă la şantajarea Bruxelles-ului cu cererea de exceptare a Londrei de la obligaţiile comunitare, sau chiar la convocarea unui referendum pentru exitul Marii Britanii din Uniunea Europeană, în 2016 sau 2017;

Recunoaşterea Palestinei de către statele occidentale, o temă amorsată în anii trecuţi şi reactivată în 2014 prin recunoaşterea oficială de către Suedia, respectiv prin adoptarea unei moţiuni în acest sens de către Parlamentul Franţei, va pune la grea încercare diplomaţia internaţională şi relaţiile bilaterale ale Israelului, precum şi clasica abordare americană a recunoaşterii depline internaţionale a statului palestinian numai după finalizarea negocierilor directe israeliano-palestiniene;

Restabilirea relaţiilor bilaterale SUA-Cuba, cu argumente pro şi contra, va aduce evoluţii şi consecinţe interesante pe continentul nord-american. Se vorbeşte de posibilitatea schimbului unor vizite la nivel înalt, cu adevărat „istorice”, în 2015, dar surprinde tăcerea totală pe acest subiect a fostului lider cubanez Fidel Castro;

Alegerile anticipate din Grecia, pe 25 ianuarie 2015, ar putea aduce la guvernare, pentru prima dată în istoria Uniunii Europene, un partid radical de stânga (Syriza şi liderul Alexis Tsipras, momentan favoriţi la câştigarea scrutinului, cer ruperea tuturor obligaţiilor „umilitoare” faţă de creditori şi stoparea programului de austeritate fiscal-bugetară), pe scurt un regim cvasi-comunist, ceea ce va constitui un mic şoc pentru mecanismele de intervenţie şi politicile comunitare consacrate ale Troicăi Europene, dar va adânci şi mai mult ţara în sărăcie, izolare investiţională, lipsă de lichiditate, şomaj şi decapitalizare, culminând cu riscul unei suspendări temporare a Greciei din Uniunea Europeană;

Recesiunea economică a Rusiei şi răspunsurile agresive ale Moscovei la sancţiunile Uniunii Europene şi Statelor Unite, o situaţie care poate degenera în noi tensiuni şi în escaladarea spiralei „războiului hibrid” (al doilea Război Rece) început după Summitul de la Vilnius, din noiembrie 2013;

Încercarea Ucrainei de a se desprinde decisiv şi definitiv de influenţa strategică a Rusiei, printr-o aderare accelerată la NATO, dorită se pare şi de Statele Unite, proces care nu se va finaliza în 2015 (poate nici mai târziu), datorită temporizării induse de Germania şi Franţa, care nu doresc ruperea completă a relaţiilor cu Rusia;

Profilarea, spre finalul lui 2015, a candidaţilor cu şanse la Preşedinţia Statelor Unite, având în vedere începutul alegerilor primare din Partidul Democrat şi Partidul Republican, procese care se vor încheia propriu-zis în vara lui 2016.

Nu am pretenţia exhaustivităţii listei de mai sus. Acestea sunt temele politice relativ previzibile, precum şi cele decurgând din evenimente planificate. În afara lor, mai pot apărea desigur şi altele, mai mult sau mai puţin surprinzătoare, mai mult sau mai puţin dramatice, rezultând din acumulări de tensiuni, disfuncţionalităţi şi conflicte latente, ori pur şi simplu din circumstanţe întâmplătoare.

Dincolo de temele specifice, care ţin de agenda pe termen scurt, sunt importante şi macro-tendinţele politice, la nivel global şi regional. Fiind procese cu durată lungă şi impact profund, acestea continuă practic direcţiile de evoluţie din anii precedenţi, nu sunt neapărat noi. Printre ele, aş identifica:

Repolarizarea şi radicalizarea ideologică, fenomenul invers convergenţei doctrinare din anii ’60, de care vorbea Daniel Bell, şi care constă acum în augmentarea şi ascuţirea trăsăturilor dreptei şi stângii clasice, în special prin consolidarea conservatorismului şi a radicalismului pieţei libere, a sentimentului religios şi/sau naţionalismului (Marea Britanie, Franţa, Olanda, Ungaria, parţial Germania etc.), respectiv reapariţia mirajului socialismului radical (Grecia, Spania, Italia, America latină etc.). Cu alte cuvinte, cel puţin în discursul politic dacă nu şi în practica guvernării, dreapta va fi şi „mai de dreapta” iar stânga şi „mai de stânga”, un reflex al politicienilor de a răspunde prin extrapolări şi simplificări confuziei economico-sociale din societăţile contemporane;

Ascensiunea curentelor populiste, contestatare, anti-sistem sau xenofobe, chiar în democraţiile avansate, ca reacţie la scăderea nivelului de viaţă al clasei mijlocii, comparativ cu deceniile trecute, şi la ideea (falsă, evident) că integrarea europeană sau imigranţii sunt de vină;

Expansiunea islamismului politic, inclusiv printre cetăţenii statelor occidentale de religie musulmană, cu un procent alarmant în segmentul tinerilor şi adolescenţilor, ca reacţie la alienarea şi periferizarea comunităţilor de imigranţi „din generaţia a doua”, cea mai expusă acestui risc;

Slăbirea coeziunii sistemelor politico-economice occidentale şi a sentimentului afilierii naţiunilor membre la organizaţii şi cluburi supra-naţionale (NATO, Uniunea Europeană), respectiv căutarea unor soluţii pe cont propriu, protecţioniste;

Contestarea în creştere a globalizării (vezi, mai nou, opoziţia europeană de stradă la negocierile privind Acordul de Liber Schimb Transatlantic, TTIP);

Apelul la discursul autoritar şi la măsurile de mână forte, cerute şi aşteptate de o mare parte a populaţiei, tocmai ca răspuns la ineficienţa statelor şi instituţiilor publice în raport cu „dezordinea” şi crizele repetate;

Creşterea violenţei în spaţiul public, căreia autorităţile nu pot sau nu ştiu să îi opună un răspuns adecvat, întreţinând astfel un cerc vicios;

Apariţia a tot mai multe probleme lipsite în aparenţă de soluţii politico-economice, ceea ce sporeşte anxietatea oamenilor faţă de viitorul lor şi al copiilor, precum: nesiguranţa vieţii şi incertitudinea economico-socială, îmbătrânirea populaţiei, dezechilibrele sistemelor de pensii, poluarea mediului înconjurător, scumpirea accesului la resurse, decredibilizarea instituţiilor democratice (partide, parlament) etc.

La Mulţi Ani tuturor în 2015!


Publicitate

Postaţi un comentariu