Dumitru Fărcaș, la 80 de ani

Vasile Dâncu, fondatorul Transilvania Reporter

Când este vorba despre Mitru Fărcaş este un sacrilegiu să foloseşti cuvinte. Ar trebui să poţi să-l omagiezi cu sunete pe care nimeni nu le-a auzit vreodată și nici nu se pot imita sau repeta. Căci marele nostru artist este cu adevărat unic, inegalabil și venit parcă dintr-o altă lume. Lumea din care vine este satul maramureşean al oamenilor de pământ, cum spune poetul Ioan Es Pop, al acelora care au inventat cântecul de la început, deoarece nu au avut de la cine să înveţe sau să imite. Maramureşenii au învăţat de la cucii care vin primăvara, de la mierle sau privighetorile de dimineaţă şi au creat sunete nemaiauzite şi nelumeşti.

Dar cântecul ce izvorăşte din sufletul lui are forţa de a ne face să ne fie drag că suntem oameni şi nu pietre, români şi nu venetici, vii și nu morţi. Când îl întâlnesc pe Mitru, îmi aduc aminte de toți bătrânii satului care doineau de urât și nu aveau nevoie de cuvinte când puneau mâna pe fluierele lor foarte lungi (nu ştiu de ce azi fluierele sunt scurte şi subţiri) şi cântau nişte cântece pe care niciodată nu le-am mai auzit de atunci. Copii fiind, întrebam cum se numesc și după ce îi băteam mult la cap, bătrânii improvizau nişte nume pentru noi: „Când şi-o pierdut ciobanul oile”; „Când ne-a dus împăratul în cătane”; „Când o trecut Pintea peste Măgura”. Nu erau nume de cântece, era reverberaţia unor stări și ei se mângâiau sau comunicau între ei prin aceste cântece. Taciturni cum erau, povesteau unii cu alţii prin acele cântece. De fapt nu era vorba de cântece, erau nişte modalităţi de a descărca sufletul de amărăciunile şi zgura vieții.

Uneori cântau „cu noduri” cum se spune azi, sau din fluierele lor ieşeau nişte sunete joase pe care nu le-am mai auzit de atunci. Îşi inventau cântecele mai ales din primăvară până în toamnă când erau despărţiţi de sat şi de familie, plecaţi la munte cu oile. Iarna li se făcea dor de frunza de fag și cetină şi puneau fluierul la buze pentru a chema primăvara.

Mitru Fărcaş este urmaşul direct al acelor oameni, ultimul păstrător al unui meşteşug de comunicare pierdut întru totul, ultimul supravieţuitor al unei lumi, care aduce cu sine cântecul nelumesc care te face să-ţi aduci aminte de tine însuţi, cum ar spune Nichita Stănescu. De acel Sine al tău, deja uitat. Când el închide ochii și cântă, închide și tu ochii și o să ai senzația că te întorci într-o lume de care ai uitat sau poate nu ai fost niciodată conştient.

Cântecul lui Dumitru Fărcaș vine dintr-o lume întreagă, integrată, în care Binele, Adevărul şi Frumosul erau una și această unitate fundamentală modela sufletul ţăranului român. Uneori cântecul lui ne bulversează pentru că trăim într-o lume a separărilor, o lume ruptă în bucăţi, în care nu mai trăim integral. Dar el ne ajută să ne adunăm din bucăţile risipite şi să renaştem, să ne recunoaştem, să înţelegem că Dumnezeu ne-a creat aici ca să rămânem, cu capul sus, să înţelegem că nu suntem slabi și neînsemnaţi, ci fiinţe păstrătoare ale Luminii şi Logosului.

La mulţi ani, Dumitru Fărcaş! Să ne aduci încă o veşnicie cântecul născut din pământul maramureşean, dar menit să ne înalţe sufletul spre cer.

Postaţi un comentariu