Vacanţa de vară. Lungul drum al copiilor spre uitare

Vacanţa de vară a elevilor este un subiect rar menţionat chiar în puţinele ocazii în care se discută serios despre educaţie. Puţină lume constată, şi de obicei o face cu încântare, că fiecare an aduce alte câteva zile libere suplimentare. Vacanţele lungi şi dese înseamnă bucuria elevilor, şi bucuria (aproape a tuturor) părinţilor. O carte recent tipărită a originalului gânditor american Malcolm Gladwell răstoarnă însă percepţia asupra ceea ce până nu demult era socotită binecuvântata vacanţă de vară. Cartea se numeşte „Excepţionalii” şi cine o citeşte rămâne cu încrederea profund zdruncinată în utilitatea vacanţelor lungi de vară.

Autorul citează un studiu sociologic realizat în oraşul american Baltimore care urmăreşte rezultatele elevilor din sistemul public de învăţământ la un examen foarte comun de matematică şi citire vreme de cinci ani. Elevii sunt împărţiţi în funcţie de clasa socio-politică din care provin copiii – clasa cu nivel scăzut, mediu şi ridicat. Previzibil, copiii cei mai săraci încep clasa întâi cu diferenţe de cunoaştere şi abilitate care se adâncesc cu trecerea anilor. „Decalajul realizărilor” este un fenomen constatat şi în România între şcolile bune, unde au acces îndeosebi copiii noii nomenclaturi economice, şi şcolile mai sărace. Explicaţii pot fi destule, însă autorul american aduce o nouă perspectivă analizând respectivul studiu din Baltimore. Paradoxal, elevii defavorizaţi reuşeau adesea să obţină rezultate apropiate sau chiar superioare elevilor mai înstăriţi. Asta se întâmpla însă, doar pe perioada anului şcolar. Acelea erau rezultatele obţinute la clasă. Aprofundând studiul, Gladwell sesizează că schimbările vizavi de rezultatele la citire se produceau pe timpul vacanţei de vară. „Astfel, copiii mai bogaţi se întorc la şcoală în septembrie şi rezultatele lor la citire sar cu peste 15 puncte. Copiii săraci se întorc din vacanţă şi rezultatele lor la citire scad cu aproape 4 puncte. Îi întrec pe copiii bogaţi în timpul anului şcolar, dar în timpul verii rămân cu mult în urma lor. Practic, avantajul copiilor bogaţi asupra celor săraci sunt rezultatul modului în care cei dintâi învaţă atunci când nu sunt în şcoală”, arată autorul.

Desigur, stratificarea socială în România nu este, deocamdată, atât de dramatică şi există o mai pronunţată egalitate de şanse între copii din medii diferite. Concluzia autorului american poate fi însă aplicată şi în România. Performanţele şcolare depind în mare măsură de activitatea extraşcolară a copiilor şi de implicarea părinţilor. Copilul care este dus în timpul vacanţei la diferite activităţi educative, participă la diferite cursuri sau tabere tematice şi este împins de la spate să mai citească o carte sau să răsfoiască nişte probleme de matematică îşi va îmbunătăţi peste vară performanţele şcolare. Cel care îşi va petrece vara la ştrand şi pe calculator va avea o vacanţă minunată, însă va pierde o parte din anul şcolar recuperând ce a uitat peste vară.

În România există destui părinţi dedicaţi care investesc timp în educaţia de vară a elevilor. Nu sunt însă aproape deloc ajutaţi de stat, iar menţinerea copiilor într-o stare de alertă intelectuală devine o ocupaţie tot mai costisitoare. La Cluj-Napoca, Palatul Copiilor îşi închide porţile peste vară pentru că inspectoratul nu are bani să finanţeze activităţile. Se închid inclusiv terenurile de sport. În tot judeţul sunt două tabere de stat, dar şi acelea costă peste 800 de lei. Alternativa o constituie taberele private, mai scumpe însă. Programele speciale pentru copii lipsesc din muzeele clujene. Bibliotecile sunt ceva mai active, dar nu au posibilitatea să-şi popularizeze activităţile (foarte utile, dar tot atât de puţin cunoscute sunt programele derulate de biblioteci ale diferitelor consulate, foarte active pe timp de vară-iarnă). În schimb, tot ce ţine de procesul de învăţământ românesc  încremeneşte în toropeala verii sau în îngheţul de iarnă. La sat, oportunităţile de a-i antrena pe copii în activităţi educative sunt cu totul absente (vezi paginile 12-13). Consecinţele se văd în rezultatele obţinute de România la testele internaţionale standardizate, aşa numitele teste PISA. După cum puteţi constata parcurgând  tabelul de mai jos, România nu urcă în clasamentul PISA dincolo de locul 45. Pe primele locuri sunt elevii proveniţi din culturi care, cum spune Malcolm Gladwell, cred că drumul spre succes presupune trezirea înainte de răsărit 360 de zile pe an şi nu dau copiilor trei luni de vacanţă de vară. În Coreea de Sud, anul şcolar are 220 de zile, iar în Japonia 243. În schimb, anul şcolar în America, ţară apropiată ca rezultate României, ţine 180 de zile. În România e de 176 de zile, în scădere, şi la modă e să conteşti valabilitatea testelor în loc să încerci îmbunătăţirea rezultatelor şcolare.

Vacanţa de vară, timpul călătorilor

Niciodată nu am aşteptat cu adevărat vara în modul în care de la Crăciun să încep să număr zilele până la vacanţă. De obicei vara mă ia prin surprindere şi mă trezesc în ultima lună de şcoală în vârtejul acţiunilor de sfârşit de an. După nebunia aceea vine vara. Pentru mine după ce se termină toate agitaţiile de sfârşit de an şcolar începe vacanţa. Şi asta înseamnă aproape trei luni de linişte.

Lucrul care îmi place cel mai tare la vară este că am timp. Timp să stau în pat dimineaţa, timp să ascult muzică, timp să citesc cât vreau, să mă plimb. Sentimentul că pe a doua zi nu trebuie să îmi fac tema la fizică sau încă un eseu argumentativ la română este de nepreţuit, după ce un an şcolar te loveşti de problemele acestea aproape zilnic. Vara scap de teme şi de rutina trezitului pe care nu cred că o iubeşte foarte tare cineva, dar vara totuşi nu stau degeaba, cel mai des din cauza mamei mele. În fiecare vară mă înscriu mai de gura ei, mai de interes la câte 4-5 acţiuni. De obicei ateliere de film, de artă, de scris sau acţiuni ale bibliotecii. Şi deşi cu o seară înainte mă îngrozesc la gândul că trebuie să iau pe mine haine decente şi că trebuie să nu mai hibernez, nu regret niciodată după.

Totuşi ce iubesc vara şi nu numai atunci e să călătoresc. Niciodată nu cred că mă simt mai bine ca atunci când împachetez hainele şi le pun în geamantan, ca atunci când ies pe uşa casei şi o întreb pe mama „Când mă întorc vei fi acasă?”. Sunetul roţilor genţii pe aleea mea, mama asigurându-se că am luat tot cu noi, nu o să mă satur niciodată de asta. Cel mai frumos drum e acela către tabără, când cunoşti lume nouă sau mergi cu prietenii, dar oricum ştii că va fi amuzant.

Nu am perceput niciodată totuşi vara ca o pauză, ci ca o formă de continuare. Mi s-a părut mai lungă decât anul şcolar, dar oricât de nesfârşită ar fi părut pentru mine, nu era deranjant niciodată. Şi în timpul şcolii, chiar dacă îmi place să fiu în şcoală şi îmi place tot ce roieşte în jurul ei, mă gândesc la ce bine era vara când era cald şi ieşeam pe afară şi stăteam până târziu să citesc. Când e vacanţă sunt bine şi par mai calmă, dar când e şcoală sunt mai eu. (Anca Pop, 15 ani, elevă)

Amintiri din copilărie

Sub verdele unui copac enorm, la umbră, e o fântână mistică, la care pot ajunge doar după ce străbat o uliță păzită de fantome nocturne. În fântâna asta se ascunde un pește incredibil. Nimeni nu l-a văzut vreodată, dar existența lui e incontestabilă. Știu că eu voi fi prima care îl va vedea. Deja vorbesc cu el și uneori, când mai fac câte o glumă, văd niște bulbuci în apă. Dacă oamenii din sat vor continua să ia apă de aici, va muri. Trebuie să fac ceva ca fantomele să iasă și ziua, să fie un fel de gardieni ai fântânii, pentru ca oamenii să nu mai vină aici. E casa peștelui, nu robinetul lor.

Am 8 ani și sunt în Sântă Măria de Piatră, satul buncilor, în apropiere de Hunedoara. Aici vin mereu vara, cu fratele meu. Cum el e cu 3 ani mai mare, avem curaj sa facem autostopul, ca sa ne luam dulciuri din banii de tren. E aproape, cam 30 de kilometri de acasă. De cele mai multe ori întâlnim vecini care ne duc. Odată, am mers aproape tot drumul pe jos.

În sat, când stăm mai mult afară, mămaia vine cu urzica și ne fugărește spre casă. Fuge după noi, dar niciodată nu ne prinde. Uneori mă gândesc că nu vrea. Mă mai gândesc și că poate e ”bătlână” și nu mai poate.Mai e un vecin ”bătlân”, care are o bancă mare de lemn în fața porții, locul în care ne place cel mai mult să ne jucăm. Când stăm până târziu, aruncă o găleată de apă din fântână peste noi, ba că suntem gălăgioși, ba ca să mergem acasă, ba că îi ținem nepoții trezi. Mereu îmi e frică să nu fie peștele în găleata aia. Mă gândesc chiar să nu mai merg la poarta lui, chiar dacă îmi place banca, mai sunt și niște flori frumoase acolo, plus dudul din colț. Dar mai important e să salvez peștele.

Cred că vara e făcută ca să merg la țară. Bine, mama mă mai trimite uneori la mare, cu un grup de copii. Nu mi-a plăcut niciodată, însoțitorii mereu ne ceartă și niciodată nu îmi cumpără câte dulciuri vreau. Cu mămaia, mereu primesc o monedă și îmi pot cumpăra orice. Plus că deja știu toate ascunzătorile din casă, chiar și pe cele din casa vecinei Rodica, ea face mereu prăjituri. Mereu când sunt la mare, mă gândesc la peștele din sat. Când înot, înțeleg de ce îi place apa.

Am 9 ani și mămaia s-a îmbolnăvit. Ceva la gât, i-a crescut o gușă mare. Trebuie să o opereze la București. Eu zic că poate a înghițit peștele și acum e ea ființa magică. Nu prea înțeleg cum dai o casă și te muți, dar mama îmi spune că sunt chestii de oameni mari și că, oricum, așa o voi avea pe mămăița mai aproape. Mă gândesc că de acum nu va mai exista vară, fără sat sau fântâna mistică. (Andrada Lăutaru, 21 de ani, voluntar Mexic)

Postaţi un comentariu