Scoția, un referendum pentru neliniștea Europei

Drapelele scoțian și britanic flutură încă împreună pe Galeria Națională a Scoției din Edinburgh/ Foto: University of Warwick

În septembrie 2001 un profesor universitar scoțian își punea pe gânduri audiența mixtă, de ardeleni și olteni, când povestea, la Târgu-Jiu, despre cât de tare a strigat de bucurie în 1998, când Dan Petrescu a marcat un gol decisiv Angliei, în ultimele minute ale unei partide de campionat mondial. Studenții din sală, cursanți ai unei școli europene de vară, au schimbat priviri și mai nedumerite când profesorul a continuat spunând că, supărată pe bucuria sa, soția sa, englezoaică, nu i-a mai pregătit cina câteva zile.

Este joi, 18 septembrie 2014, și tensiunile din bucătăria anglo-scoțiană s-au mutat în sufrageria Europei. La sfârșitul acestei zile Marea Britanie va afla dacă Scoția va rămâne o parte integrantă a Regatului Unit sau își va declara independența. Secesiunea Scoției ar diminua Marea Britanie cu aproape o treime din teritoriu, dar cu mai puțin de 10% din populație. Dacă acum Marea Britanie este o țară cam de dimensiunile României, în eventualitatea separării părții de nord, ea ar rămâne o țară nu cu mult mai mare decât Ungaria.

Dar, dincolo de efectele geografice ale secesiunii, (re)nașterea unei Scoții independente ar avea un impact psihologic fundamental asupra multor alte mișcări autonomiste sau separatiste din Uniunea Europeană, sunt de părere majoritatea experților în afaceri europene.

Principiul domino-ului

Realizatorul emisunii „Rețeaua” de la Euronews, Chris Burns, rezuma astfel problema, săptămâna trecută: „Dezbaterea despre separatism se extinde în Europa, odată ce Scoția se pregătește să voteze cu privire la independența față de Marea Britanie. Scrutinul este urmărit îndeaproape în alte părți din UE, unde rezultatul ar putea influența mișcările locale pentru autonomie / independență. Există o inițiativă pentru un referendum și în Catalonia, deși guvernul spaniol spune ca ar fi ilegal. Dacă ar avea succes, pot astfel de mișcări influența pe alții la nivelul UE – în Flandra, Bretagne, regiunea bască, Tirol și Transilvania?”

Întrebarea pusă de jurnalistul de la Euronews a fost repetată și de George Friedman, fondatorul Stratfor, care a arătat direct spre elefantul din cameră: „Dacă Scoţia poate părăsi Regatul Unit, de ce nu i s-ar permite şi Cataloniei să părăsească Spania? Mai spre Est, tratatul de la Trianon a dat României şi Cehoslovaciei porţiuni ample din Ungaria, cu tot cu ungurii care trăiau acolo. De ce ungurii care trăiesc în aceste teritorii n-ar avea dreptul să se realipească Ungariei?”

Patru secole de evoluție

Așadar, toți ochii sunt astăzi pe Scoția. Dar cum s-a ajuns la această situație? Anglia și Scoția au format o uniune a coroanelor din 1603, iar din 1707 o uniune statală. Totuși, Scoția și-a păstrat aproape permanent un anumit grad de autonomie față de Londra, care a crescut după 1885, odată cu înființarea unui „Scottish Office” în cadrul guvernului Marii Britanii, organism care se ocupa de administrarea regiunii.

În anii 1930, a apărut Partidul Național Scoțian (PNS), pro-independență, care a rămas o formațiune marginală până în anii 1960. În 1978, pe fondul creșterii în popularitate a PNS, s-a organizat un referendum cu privire la înființarea unui parlament regional al Scoției. Referendumul a eșuat din cauza absenteismului. În 1997, referendumul a fost reluat și a fost aprobat de 75% dintre cei care au votat. În urma acestui referendum, în 1999 s-a constituit Parlamentul Scoției.

În 2007, PNS a câștigat alegerile regionale cu o platformă pro-independență și a demarat o serie de consultări naționale cu privire la dobândirea independenței pe baza unui referendum. În 2011, PNS a câștigat din nou alegerile promițând ferm un referendum pentru independență. În urma negocierilor dintre guvernul Marii Britanii și Guvernul Scoției, s-a ajuns la „Acordul de la Edinburgh”, din octombrie 2012, care a permis Scoției să organizeze referendumul de astăzi.

Pe muchie de cuțit

În 2012, în momentul semnării acordului, susținerea pentru independența Scoției era destul de slabă, scutind guvernul de la Londra de griji momentane. Însă, pe fondul unei puternice campanii „Da”, referendumul a ajuns pe muchie de cuțit, cu ultimele sondaje arătând 48% dintre votanți în favoarea independenței și 52% contra independenței. Rolul indecișilor va fi astfel decisiv. Creșterea în sondaje a campaniei pro-independență din ultimele săptămâni a dat frisoane guvernului de la Londra. Acesta a contracarat promițând un pachet legislativ care va acorda o maximă autonomie Scoției, dacă aceasta va rămâne în granițele Marii Britanii.

Între timp, de peste Ocean, cotidianul canadian „The Globe and Mail” le-a scris „verilor scoțieni” o scrisoare deschisă, izvorâtă din experiența Quebecului, unde tendințele secesioniste s-au stins, atenuate de un cadru federal generos. Scrisoarea se încheie așa: „Rămâneți în Regatul Unit. Lăsați timpul să curgă și pasiunile să dispară. Schimbați lucrurile, dar în cadrul Regatului Unit. Și apoi, mai vorbim, să zicem în 2040. Puteți rupe atunci Regatul Unit. Credem că nu o veți face. Și mai știm asta: dacă îl rupeți acum, nu veți mai putea absolut niciodată să îl refaceți”.

Astăzi, la Londra, se privește cu o strângere de inimă dar și un strop de speranță spre vecinii aspri din nord. Astăzi, la Edinburgh, se speră într-o mobilizare de ultim moment, care să aducă independența Scoției, după 411 ani. Astăzi, la Madrid, Roma, București sau Paris referendumul este privit cu o strângere de inimă, în timp ce la Barcelona, Bolzano, Miercurea Ciuc sau Rennes este privit cu speranță.

Cât despre mariajul profesorului scoțian, acesta merge mai departe, chiar dacă soția englezoaică nu-i gătește în timpul campionatelor mondiale de fotbal.

Autonomiile și Uniunea Europeană

Principalele regiuni separatiste și autonomiste din Europa

Principalele regiuni separatiste și autonomiste din Europa

În cazul unui succes al referendumului, Scoția va părăsi Uniunea Europeană, urmând ca apoi să înceapă procesul de aderare ca stat independent. Acest scenariu s-ar putea aplica și în cazul altor regiuni autonome unde există mișcări separatiste. Prima pe această listă este Catalonia, unde autoritățile regionale au anunțat organizarea unui referendum asemănător cu cel scoțian, dar considerat ilegal la Madrid.

Mișcările din Scoția și Catalonia ar putea alimenta sentimentele separatiste în regiuni precum Țara Bascilor (Spania), Tirolul de Sud (Italia), Flandra (Belgia) sau Sardinia (Italia), dar și aspirațiile la autonomie ale unor regiuni lipsite de acest statut, cum sunt Ținutul Secuilor (România), Bretagne (Franța), Alsacia (Franța) sau Silezia (Polonia). Statele federale, precum Germania sau Austria, și cele nordice par la adăpost față de astfel de tendințe.

Transilvania Reporter trece în continuare în revistă situația câtorva dintre cele mai cunoscute regiuni cu autonomie largă.

Modelul spaniol: Catalonia. Are statutul de comunitate autonomă în cadrul Spaniei, beneficiind însă de mai multă autonomie decât alte comunități. În 2006 a avut loc o reformă a statutului, care a mărit cu mult sfera competențelor puterii regionale. Limba catalană dublează spaniola ca limbă oficială în regiune. Legea autonomiei adoptată de parlamentul de la Barcelona definește Catalonia ca „națiune”.

Modelul italian: Trentino-Alto Adige/ Südtirol. Este o regiune autonomă cu statut special în cadrul Italiei. Autonomia regiunii este garantată prin tratate internaționale. Regiunea cuprinde două provincii: Trentino, preponderent italian, și Tirolul de Sud, preponderent austriac, unde germana dublează italiana ca limbă oficială. Există și comunități unde ladina este limbă oficială. Ce caracterizează regiunea este lipsa de competențe majore a puterii regionale, puterile delegate de la centru fiind exercitate la nivelul provinciilor.

Modelul nordic: Insulele Åland. Statutul de autonomie de care beneficiază aceste insule cu populație suedeză, dar care fac parte din Finlanda, este unul dintre cele mai generoase. Suedeza este singura limbă oficială, localnicii nu pot fi recrutați în armata Finlandei, iar persoanele străine de aceste insule nu pot cumpăra aici proprietăți (printr-o derogare de la reglementările UE).

Modelul balcanic: Voivodina. Deși nu face parte din UE, este considerată un model de rezolvare a tensiunilor interetnice prin acordarea autonomiei. Provincia Autonomă Voivodina face parte din Serbia, dar regiunea are nu mai puțin de șase limbi oficiale: maghiara, slovaca, româna, croata și ruteana, care dublează limba sârbă, în comunitățile unde sunt vorbite de o populație semnificativă.


Publicitate

Postaţi un comentariu