Preotul Tudor Lazăr: De oameni ca Doina Cornea va mai fi nevoie în curând

Foto: Dan Bodea

Trecerea în neființă a celei care a fost o foarte cunoscută oponentă a regimului comunist, Doina Cornea, a întristat în aceste zile o țară întreagă. Transilvania Reporter a stat de vorbă cu preotul Tudor Lazăr, care în ultimii 17 ani i-a fost duhovnic, despre provocările, bucuriile și necazurile pe care le-a traversat în acești ultimi ani de viață Doina Cornea.

– De cât timp ați cunoscut-o pe Doina Cornea și cât timp i-ați fost duhovnic?
– Efectiv am cunoscut-o când am fost numit în parohia centrală, ea aparținând parohiei centrale, locuind pe strada Alba Iulia. Sigur, nu i-am devenit duhovnic imediat ce am fost numit paroh, ea fiind extrem de pretențioasă în interacțiunea cu oamenii, nu în sensul că era izolată sau necomunicativă, ci că avea foarte mari pretenții da seriozitate din partea oamenilor. Avea o ușă deschisă, dar avea și un ”scaner” care citea foarte bine omul și nu agrea oamenii incorecți, duplicitari, neserioși. Eu am fost pus preot undeva la 24 de ani, ori ea era atunci încă în legătură cu părintele Matei Boilă și cu alte mari figuri ale rezistenței Bisericii greco-catolice, dar, încet-încet, mergând în funcțiunea mea de paroh să o vizitez, ne-am apropiat și i-am câștigat o oarecare încredere și mai mult de atât, o oarecare apreciere. Drept urmare și-a încredințat tainele inimii, încet-încet la câțiva ani după aceea. Deci e o relație sufletească de 17-18 ani, pe care am avut-o cu dânsa. Pot să spun că m-am apropiat mai mult de dânsa într-un moment mai dificil, atunci când soțul ei a căzut bolnav la pat și m-a chemat și pe mine să-l asist sufletește.

– Ce fel de om era Doina Cornea dincolo de ce știe publicul despre ea, dincolo de persoana publică. Ce v-a impresionat la dânsa?
– În primul rând, persoana ei acoperă pretenția de a fi om într-o marjă greu regăsibilă așa de ușor, un om întreg, un om bine zidit, un caracter cu totul și cu totul aparte, de o simplitate, onestitate, o curăție interioară, pe care nu am regăsit-o la foarte multe persoane. Începând de la sinceritatea frustă, spunea direct ce nu îi convenea, fără să stea pe gânduri și o spunea corect. Dar parcă acest fel de a fi direct în a-și exprima opinia în raport cu persoane sau cu situații nu venea neapărat dintr-un dascăl din acela foarte aspru, ci dintr-o inimă bună. În ceea ce am spus și la predica de înmormântare, eu cred că ea l-a iubit pe Ceaușescu mai mult decât ceilalți, dar cu o altă formă de iubire, o iubire cultivată în adevăr. Toți ceilalți, din lașitate, l-au mințit de fapt, minciună dusă la extrem. Ori ea i-a spus adevărul, și asta e o formă mare de iubire în Dumnezeu, cultivată în adevăr. Ea i-a spus adevărul în timp ce noi aplaudam fals. E vorba și de curaj, și de o anumită demnitate și o prețuire pentru celălalt. Adevărul pe care i-l spunea ea, dacă Ceaușescu ar fi ținut cont de el, nu ar fi ajuns în fața mitralierelor în ziua de Crăciun. Eu aveam atunci 17 ani și am simțit ca și cum toată România apasă pe trăgaci, or ea în niciun chip nu ar fi făcut asta. Nici nu a strigat vreodată ”Jos Ceaușescu!”, nici nu voia asta, ea voia să-i schimbe optica, să nu se ducă în prăpastie trăgând după el o populație întreagă.

– Ce atitudine avea față de cei care au turnat-o la Securitate sau cei care au interogat-o?
– Aceasta ține de viața ei interioară, dar am avut discuții pe tematica iertării dincolo de taina spovezii și am descoperit în ea o mare lejeritate, sacră, în a ierta. O mare provocare a fost când i s-a adus dosarul de la CNSAS, un dosar consistent, și sigur că a mai trebuit să îndure o mare dramă găsind în filele de dosar delațiuni de la oameni apropiați ei, prieteni. Și oricum și asta e o lucrătură urâtă, adică îl mai lovești o dată pe cel care a fost trădat, îi arăți și trădătorii, care îi sunt apropiați. Ea a iertat foarte ușor, mi-a spus că nici măcar nu și-a pus problema că n-ar putea să ierte, nici n-a încasat cu obidă lecturile și numele din dosar, nu, dar durerea s-a accentuat pentru că niciunul dintre ei, care mai erau în viață, nu a mai venit pe la ea. De rușine cel mai probabil, dar ea nu voia decât să îi îmbrățișeze și nici nu se punea problema să nu îi ierte. Ar fi vrut să le spună că suntem slabi și plini de frici. A înțeles limita omului.

– A ajuns la o vârstă venerabilă, cum au fost acești ultimi ani pentru ea, s-a ținut mai departe de ochii publicului?

– Au fost ani grei, pentru că propriul trup devenise o închisoare de suferință pentru ea, avusese mai multe accidente vasculare și a ajuns la un moment dat imobilizată la pat, iar partea din urmă a fost foarte dificilă pentru că s-a îmbolnăvit și doamna care o ajuta în casă, și nu a mai putut veni la ea. Fiul ei s-a implicat până la capăt, un fiu demn de Doina Cornea, a îngrijit-o până în ultima clipă. Dincolo de neputința biologică destul de severă, accentuată în ultimii doi ani mai ales, lumina minții, trezirea minții i-a rămas neștirbită. Dumnezeu s-a arătat atât de bun încât i-a lăsat mintea limpede, până într-acolo încât și-a putut saluta fiul înainte să plece, a putut să-și ceară iertare din ochi. Am fost și cu două zile înainte la dânsa să îi facem ultimele taine și așa frumos a articulat un ”Amin” la sfârșit. A contribuit în mare măsură la starea sa și plecarea fiicei din urmă cu doi ani, care a survenit pe neașteptate.

– Ce credeți că ar trebui să știe generațiile actuale de tineri despre Doina Cornea?

– Generațiile de acum și cele care vor veni trebuie să știe că pentru ca un popor să rămână popor cu demnitatea lui va trebui întotdeauna să avem oameni dispuși să dea o mărturie, oameni dispuși să apere valori, oameni dispuși să lupte împotriva unei ideologii totalitare. Noi trăim cu impresia că astăzi e mare libertate, dar ideologia asta marxistă este recurentă și aproape în toată Europa, dar nu revine ca un tăvălug, ci ca o pâclă, ca o ceață, se așează în societate cu tot felul de nebunii, care nu au stat la mintea omului de când e civilizația umană. Eu cred că Radu Gyr când a scris ”Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe” nu voia să-i trimită la primărie să se însoare obligatoriu, spre exemplu, și eu nu cred că Doina Cornea pentru discuții parlamentare pe nebunii de acestea sau pentru acest tip de democrație a luptat. Mă îndoiesc, și ea nici nu mergea pe ideea democrației în felul în care e înțeleasă astăzi, ea avea în mintea ei, în felul ei de gândire, o deo-crație, adică o putere a legii lui Dumnezeu, nu a unei legi aiurea. Iar legea lui Dumnezeu e foarte clară, fără atâtea artificii.

Acesta ar fi mesajul pentru tineri, să fie atenție la mărturisitorii dinaintea lor și să fie conștienți că e nevoie de mărturisitori în fiecare clipă în istoria unei neam, chiar dacă acum nu trecem prin cele mai grele clipe ca neam, ci doar prin unele mai ciudate. Dar de Doina Cornea re-întrupată într-un fel va mai avea nevoie poporul român, de oameni ca ea, nesmintit va mai fi nevoie și în curând.

-Cum ar trebui să ne aducem aminte de Doina Cornea?

-Eu cred că atunci când rostim cuvântul curaj, imaginea de manual a acestui curaj este fotografia surâzătoare a Doinei Cornea. E un monument de curaj și sper ca noi să putem să recunoaștem curajul ei, a valorii jertfei sale, când noi nu am fost dispuși să facem o astfel de jertfă. Iar apropo de tinerele generații, ea spunea că educația tinerilor în spiritul evanghelic este foarte importantă. Nu avea pretenția de a educa generații întregi, ci își punea întotdeauna pe genunchi cei trei nepoți din Franța, îi ducea la biserică, la împărtășanie, la spovadă, la discuții spirituale.

Postaţi un comentariu