Pe urmele poveștilor nespuse din comunitățile de romi

Foto: Cristian Bota

Institutul de Istorie Orală, din cadrul Facultății de Istorie şi Filosofie a UBB, în parteneriat cu Universitatea din Islanda invită clujenii la expoziţia de fotografie „Destine (ne)obişnuite. La vorbă cu romii din România” organizată în cadrul proiectului „Povestea nespusă. O istorie orală a romilor din România”. Expoziția redă personaje ale lumii extrem de „colorate” în care romii își duc existența, fiind doar „interfața” celor 420 de interviuri realizate până în momentul de față în cadrul proiectului. 420 de povești de viață, mii de ore de muncă și un entuziasm ieșit din comun. Cam așa ar putea fi sintetizată munca cercetătorilor până în prezent.

Ce anume i-a determinat să pornească în această călătorie și de ce au ales să se axeze pe comunitățile de romi? „Ideea ne-a venit în urmă cu ceva timp. Institutul de Istorie Orală asta face, adună poveștile celor care nu au fost până acum ascultați sau auziți. Este o diferență între cele două concepte. Romii din România nu au fost nici auziți, nici ascultați. Despre romi se vorbește destul de mult, dar într-un mod peiorativ. Există câteva excepții, dar care nu fac altceva decât să confirme situația aceasta generală a felului în care sunt percepuți. După ce am făcut proiectul și am început să facem interviuri, ne-am dat seama că am fi putut face acest lucru de foarte mult timp pentru că avem de-a face cu niște comunități care nu au o istorie scrisă. Am aplicat pentru acest proiect, nu ne-am gândit că aveam vreo șansă de câștig pentru că au fost înscrise peste 200 de proiecte în competiție, dintre care au fost finanțate cinci prin fonduri norvegiene” explică Lavinia Costea, coordonatorul proiectului.

Bebelușul Laviniei, deschizător de drumuri

Începutul proiectului a coincis cu un moment magic din viața Laviniei și anume aducerea pe lume a băiețelului său. „Primele cercetări au fost cu un bebe de patru luni în comunitatea de romi din Sebeș. A fost o experiență extraordinară. Am întâlnit acolo o doamnă, mediator școlar, care locuiește în comunitate. Merge și îi ia pe copii de mână în fiecare dimineață și îi duce la școală. Are o forță incredibilă de mobilizare a comunității care trăiește în niște condiții greu de imaginat pentru secolul nostru”, povestește Lavinia.

Dacă le câștigi încrederea, romii se deschid și îți povestesc vrute și nevrute, uneori chiar amănunte extrem de intime. Chiar și cei care au fost reticienți la început, tot au sfârșit prin a-și spune povestea. Este cazul unui domn care inițial a spus că nu stă de vorbă cu tinerii cercetători pentru că se grăbește. „A stat trei ore și jumătate cu noi până la urmă”, povestește fotograful Cristian Bota.

„La Sebeș sunt lucruri despre istoria comunismului despre care habar nu aveam că au existat. De pildă, în 1987, a avut loc o revoltă locală care i-a avut drept protagoniști în special pe romii din comunitate. Lucrurile sunt discutabile. Atunci nu prea puteai face acțiuni de genul acesta. Sunt câteva notabile la Brașov, Valea Jiului, Brașov, dar într-o comunitate așa mică e surprinzător că s-a întâmplat așa. Analizele merg de la o un conflict local care se duce între români și romi. Repercursiunile au fost foarte grave. Toți bărbații romi au fost luați de către securitate, indiferent că au avut sau nu vreo legătură cu conflictul și arestați. Oamenii povestesc cum inclusiv reprezentantul lor din Partidul Comunist a fost arestat pentru șase luni până când familia a făcut o acțiune de recuperare la București”, povestește Lavinia.

La Sebeș, romii au fost extrem de ospitalieri, acest aspect făcând ca prima experiență pe teren să fie una plăcută.

„Ne-am dat seama că trăim și noi în niște prejudecăți masive, îi considerăm pe romi ca fiind un grup. Sunt o mulțime de comunități care au identitatea lor. Situațiile lor sociale variază de la sărăcia lucie până la luxul extraordinar. Am avut privilegiul să intrăm în case de ambele feluri. Am găsit oameni în condiții crunte care au o capacitate incredibilă de a povesti despre propria lor viață și despre trecut. Noi ne-am eliberat de prejudecăți sau de lipsa de informare și de cunoștințe cu privire la comunitățile acestea. În general tema a fost abordată mai mult de către sociologi, istoricii s-au apropiat mai puțin de aceasta. Este un istoric român, Viorel Achim care scrie pe tema aceasta, dar nu a făcut istorie orală, ci doar a analizat documentele de arhivă. Sunt foarte utile pentru că fără acelea nu am avea fundament”, spune Lavinia. În cadrul cercetării,   datele colectate de pe teren sunt comparate cu cele „oficiale”, dar de multe ori relatările sunt diferite.

După Sebeș au fost vizitate comunitățile tradiționale din Mediaș, Sibiu, Bratei. Cercetătorii au fost de asemenea în județul Mureș şi județul Cluj.

Surprinzător, bebelușul le-a deschis multe uși. „Am fost la o doamnă în Crăciunești, un sat de gabori. Ei spun că e capitala gaborilor acolo. Am intrat în curte. Era frumos, luxos, stăteau bine din punct de vedere financiar. Doamna era cu spatele. Nu s-a întors, a fost foarte distantă. Nu a vorbit cu noi, până în momentul în care a văzut copilul. Atunci s-a luminat, a zâmbit și ne-a întreabat dacă a mâncat. S-a dus să ne aducă de mâncare”, povestește fotograful.

„Din acel moment am fost adoptați. Ne-a îndopat ca pe gâște, ne-a dat o mâncare extraordinară și am rămas prieteni. Ne-au chemat la masă sâmbăta. Lui bebe i-a gătit special. Bebe nu știa să mănânce la vremea respectivă, dar a mâncat supă de la doamna Mândra”, spune Lavinia.

Nu a fost singurul caz în care echipa a fost „adoptată”. În curând, cercetătorii vor participa la o nuntă țigănească, ca urmare a relațiilor extrem de bune în care au rămas cu cei intervievați.

După Ardeal, centrul atenției s-a mutat către Oltenia. „Acolo sunt comunități de rudari, cărămidari, lăutari. Am mers apoi înspre Banat. Lângă Lugoj am întâlnit iarăși o comunitate interesantă, compactă. Măguri se numește satul. E interesant și ca statut social, dar și ca dinamică. Foarte mulți tineri lucrează în străinătate, dar chiar lucrează, spre desosebire de Sebeș unde am văzut o lipsă de perspectivă. Aici au fost foarte dinamici încă de pe vremea regimului comunist. Este acolo un domn pe nume Victor Rădulescu. Ne-a povestit cum și-a dat seama că pe vremea lui Ceaușescu că se poate câștiga foarte bine dacă ești muzicant. Tot satul a câștigat bani din asta. Nu provine dintr-o familie de lăutari, dar au văzut că este o nișă, mai ales în Banatul foarte săltăreț și dansator în care se pot insera profesional și au învățat muzică. Dar nu că au învățat muzică așa numai, după ureche, și-au dat copiii la muzică și cei mai mulți au școală de muzică. Ne-a arătat o violă a tatălui lui, care datează din secolul XIX. A devenit o tradiție în sat. După revoluție, când nu au mai putut câștiga bani din asta, s-au reprofilat. Tinerii lucrează în străinătate. Satul arată extraordinar”, povestește coordonatoarea proiectului.

Tot aici, în centrul satului, în momentul în care încerca să promoveze, în timpul unei discuții,   ideea că e frumos ca cei mici să știe romani, o femeie a apostrofat-o rapid: „Doamnă, la ce îl ajută pe copilul meu să învețe să știe țigănește, lui îi trebuie să știe engleză și franceză”, în contextul în care discuția se baza pe faptul că în Măguri este una dintre puținele școli din România care are ca limbă de predare maternă până în clasa a patra, limba romani.

„Cei mai mulți își trimit copiii la școala românească, chiar dacă fac naveta”, spune Lavinia. La Mediaș, copiii învață romani doar pentru a vorbi în casă. Există și comunități care poartă port tradițional, dar nu mai vorbesc romani. „Gaborii, de exemplu vorbesc romani în casă, dar și românește, ungurește și rusește mai nou, pentru că fac afaceri cu Ucraina sau cu Rusia”, spune Lavinia. Sunt de asemenea comunități cărora le place să îmbine tradiționalul și modernul. „Fotografia mea preferată are drept protagonist un rom de 12 ani îmbrăcat modern, cu pălărie tradițională și care se joacă pe smartphone. Sunt multe contraste în această lume a romilor pe care o găsesc extrem de colorată. Sunt comunități care nu au apă, care sunt obligate să cerșească apă la sute de metri de casă, care trăiesc din mila celor din jur, la periferia orașului, după liniile de cale ferată. Ciudat este că în apropiere, la doar doi kilometri trăiește o altă comunitate de romi, mult mai bogată. Ei nici nu știu de existența celorlalți. Ei nu se amestecă”, povestește Cristian.

Cele 420 de interviuri vor putea fi accesate de către cercetători, în mod special, în perioada următoare, în cadrul Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”, pe baza unei cereri. Interviurile nu se vor opri aici. Sunt multe alte comunități care încă nu și-au spus povestea.

Expoziția poate fi vizitată în perioda 24 ianuarie – 13 martie 2016, în Galeria Laterallia, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”.

Casetă: Scopul istoricilor

„Noi ca istorici nu putem rezolva ceva. Scopul nostru nu e acesta, dar mi se pare o lipsă de responsabilitate să nu vorbesc despre ce cunosc cu privire la trecut. Noi știm mai mult despre sclavia negrilor din Africa decât știm despre sclavia romilor din Țările Române. Chiar și când se vorbește despre Holocaust, noi vorbim despre evrei și atât. Despre tragedia romilor nu. A început într-adevăr să se vorbească încet, încet despre asta, dar fără ca societatea românească să fie responsabilă până la capăt de asta. A fost o majoritate care a decis și care s-a comportat într-un anumit mod față de acești oameni. Secole de sclavie au consecințe pe termen lung. Degeaba ne agităm că sunt așa cum sunt, pentru că multă vreme ne-a plăcut să fim așa. Rolul istoricului e să vorbească de asta. Că mai dăm și noi telefoane la protecția copilului când vedem că e chiar grav, asta e altceva. Noi nu puteam rezolva situația asta, dar puteam să furnizăm instrumente care să folosească ONG-urilor care au capacitate de acțiune”, spune Lavinia.

Urmăriți în continuare o galerie foto realizat de fotograful Cristian Bota:


Publicitate

Postaţi un comentariu