Moș Crăciun sau ziua bananelor

eepurl.com

Banane! Asta însemna, în primul și primul rând, Moș Crăciun pentru mine, un post-decrețel care și-a trăit copilăria-de-care-își-aduce-aminte în anii 1980.

Moș Nicolae venea cu ceva dulciuri, jucării minore și o joardă, în ghetuțele puse pe pervaz. Mă enerva că toată lumea îmi spunea că joarda e acolo pentru a-mi aminti să fiu cuminte. Știam asta demult, ce tot repetă atâta?

Oricum, odată cu venirea lui Moș Nicolae, intram într-o stare de așteptare neliniștită. „Vine Moș Crăciun și poate o să primim banane”, devenea leitmotivul discuțiilor cu fratele meu, care, fiind mai mare, părea că știe mai multe, însă nu avea niciodată răspunsuri certe în chestiunea bananelor. De prin 20 ale lunii începeam să-mi agasez părinții cu întrebări despre când o să vină Moșul și ce îmi aduce. Răspunsurile erau clare cu privire la dată, dar evazive cu privire la cadou. Oamenii mari nu erau întotdeauna folositori…

În fine, în dimineața de 25, cumva, de undeva, sub bradul din sufragerie, apărea un ciorchine de banane, pentru mine, și unul pentru fratele meu. Lângă ele, una-două jucării consistente.

Nu știu nici acum de unde făcea Moș Crăciun rost de banane, dar știu că erau de obicei verzi și tari. Le puneam pe dulap, împachetate într-un ziar și așteptam să se coacă, trăgând în fiecare zi cu ochiul la intensitatea galbenului la care a ajuns coaja. După ce, în fine, erau declarate de părinți suficient de coapte, le mâncam ritualic, nu mai mult de una pe zi, să țină cât mai mult.

De atunci, uneori simt nevoia compulsivă de a mânca patru-cinci banane, una după alta.

Transilvania Reporter vă prezintă, pe parcursul Ajunului, o serie de povești despre magia Crăciunului, privită prin ochii mai multor generații. 

Postaţi un comentariu