Echinox la 45 de ani: „La mulţi ani!”, eroi ai literei scrise!

Wallpaper pus la dispoziția fanilor de revista Echinox pe pagina web

Era iarnă la început de noiembrie. 1968. Se adunaseră seri la rând  „La Mongolu”. Li se oferea posibilitatea de a scoate o revistă a lor, a celor mai buni studenţi din Cluj, pentru cei care aveau ceva de spus. Poate că era efectul deschiderii socialismului românesc, sau poate că era jucăria pe care dicturtura le-o dădea minţilor strălucite ca să le ocupe cu ceva. Cu altceva. Dar indiferent care a fost intenţia regimului comunist, Echinox a devenit mai mult decât o revistă. A fost o mişcare, un  izvor de elite. Cei care au scris la revistă au împânzit apoi toată Transilvania, toată România. Sunt parte din elita acestei ţări, formatori de opinie. Nume sonore se leagă de această mişcare clujeană.

Dacă lecturăm volumul Revista Echinox scos de sociologul Traian Vedinaş vedem cum toţi redactorii şi redactori şefi din paginile acelea sunt pentru noi nume cunoscute: Marian Papahagi, Ion Mureşan, Ion Vartic, Emil Hurezeanu, Ion Cristoiu… şi lista de nume umple un capitool întreg. În dreptul fiecăruia apare şi traseul lui: carieră universitară, carieră jurnalistică, poet, regizor, istoric, profesor… Poate că Echinoxul nu a dat un Nobel, dar a creat o linie între cerul înstelat şi morala din noi. Acum se împlinesc 45 de ani de la prima sa apariţie.

Pe Clădirea Echinox a fist instalată deja o plăcuță omagială/ Foto: Dan Bodea

Pe Clădirea Echinox a fost instalată deja o plăcuță omagială/ Foto: Dan Bodea

Vorbind despre Echinox, criticul literar Petru Poantă  spunea : „această forfotă duminicală de nume şi cărţi are pentru mine o încărcătură epifanică. Spaţiul evocării devine asemenea unui paradis regăsit, de o luminozitate intensă şi omogenă, unde eu sînt singurul nomothet”.  Iată ce îşi amintea Petru Poantă despre debutul revistei. “Anul 1968 este, pentru mine, în primul rând un loc, într-un timp suspendat; un fel de insulă mitică, unde erau posibile evenimente fondatoare şi iniţiatice. În acest adăpost miraculos s-a născut Echinoxul, ca o epifanie secularizată. Noi, primii echinoxişti, i-am trăit naşterea cu intensitatea unei revelaţii, într-un univers complet ritualizat, nefisurat de îndoieli şi scepticisme. Existenţei însăşi i se substituia imaginea ei metaforică şi estetizată. Spaţiul acesta, devenit, pentru un moment, centrul lumii, mi-a marcat definitiv memoria afectivă şi culturală. Mă întorc, aşadar, acolo, încercând să-i identific metaforele esenţiale, să-i găsesc sensurile originare, precum şi relaţiile cu lumea exterioară. Nu am sentimentul că e o descindere în infern, ci într-un tărâm fericit al „culturalismului”, acel culturalism despre care Gabriel Liiceanu spune înDeclaraţie de iubire că „este ideea profană a mântuirii prin cărţile citite şi scrise. Este o voluptate a culturii care, descoperită, te face să te împlineşti ca om”. Iar Marian Papahagi definea sintetic mişcarea echinoxistă astfel: (1) „Echinox” a fost mai întâi o speranţă, (2) a devenit apoi un exemplu despre faptul că o conjunctură (fie ea politică ori de alt fel), oricât de nefavorabilă, nu poate fi o scuză pentru lipsa de iniţiativă în cultură, (3) un atelier literar şi nu numai literar, (4) o şcoală „în aer liber” lipsită de programe şi înlesnind, de aceea, o experienţă benefică a pluralităţii, (5) o exersare zilnică, la fel de necesară, a unei cordialităţi neaflate în contradicţie cu spiritul critic, (6) un spaţiu pentru toleranţă şi colaborare interetnică, (7) un exerciţiu de libertate, (8) un teritoriu magic al prieteniei (cine n-a fost niciodată la şedinţele de cenaclu de la sfârşitul anilor ’60 nu are cum să înţeleagă ce vreau să spun), (9) o oglindă a câtorva generaţii literare, (10) o bibliotecă virtuală, (11) o bibliotecă reală, (12) un mit generos permiţând despre sine toate variantele posibile, (13) un capitol de istorie literară, (14) o emblemă, (15) o amintire foarte vie încă. ( Dintr-un  interviu cu Marta Petreu, 1994).


„Echinoxul a fixat anumite standarde și a putut produce emulație…”

Aurel Codoban a fost redactor la Echinox între 1972-1976 şi redactor şef între 1983-1989. Filosof şi eseist, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai până de curând, pentru “Codo” cum i se spune printre studenţi, apropiaţi şi prieteni contează, spun ei,   în primul rând „meseria de a trăi”. Profesor de “hermeneutica iubirii”, dar şi foarte tehnic în cărţile sale, i-a condus pe echinoxişti pe drumul spre ieşirea din „epocă”  .

Aurel Codoban

Aurel Codoban

Ce amintiri vă leagă de revista Echinox?

Aurel Codoban: Apariția Echinoxului a coincis cu studenția mea. Scriam proză așa că am frecventat cenaclul celor de la filologie și cunoșteam, în oarecare măsură, pe cei care, în ani de studenție mai mari decît mine, aveau să devină fondatorii Echinoxului. Am fost destul de negativ impresionat de povestea primului numar din revistă, care a fost retras, deși părea că trăim vremuri de liberalizare, pentru care stăteau  mărturie chiar nou apărutele reviste studențești… Frecventam mediul echinoxist mai ales în întâlnirile de cafenea și o altă întâmplare care mi-a marcat memoria a fost moartea Olimpiei Radu…

Cum erau echinoxiștii? Unde sunt cei mai importanți dintre ei?

E foarte greu de refăcut și transmis în puține cuvinte atmosfera mediului echinoxist… El n-a fost de la început atât de unitar cât poate părea retrospectiv, dar tocmai diferențele de păreri, de opțiuni, argumentele și discuțiile îi făceau foarte vii pe protagoniști. Această trăire pasională a vieții literar-culturale îi făcea interesanți și atractivi. În ceea ce privește a doua întrebare observația mea sintetică ar fi că cei din prima perioadă echinoxistă au devenit mai ales redactori la reviste și edituri, pe când cei din perioada în care eu am condus revista au devenit mai ales universitari…

Ce rol a avut revista Echinox în viața culturală, dar în cea  universitară a Clujului?

Cred că spre sfârșitul anilor ’60 în întregul context occidental, în urma revoltelor studențești din ’68, s-a petrecut o schimbare de accent de pe generațiile vârstnice pe cele tinere la mai multe niveluri ale vieții sociale, care și-a produs efectele până și în îndepărtata Românie de atunci. Așa se face că revistele studențești au putut să joace un rol cultural semnificativ și la noi… Aș observa numai faptul că revistele cu cel mai mare ecou au fost tocmai cele din provincie, cele de la Cluj și de la Iași, adică cele care se aflau în cel mai conservator context și aveau astfel mai multă pregnanță. Pe de altă parte, cum apăruseră și alte reviste studențești ale celorlalte universități clujene și una a întregului centru universitar clujean, Echinoxul a fixat anumite standarde și a putut produce emulație…

Ați condus cândva această revistă, iar la finalul carierei dvs la UBB, tot ea a jucat un rol important. Câteva articole de acolo au declanșat o mică revoluție universitară care s-a finalizat cu încheierea mandatelor de rector ale lui Andrei Marga dar și cu plecare dvs din universitate. A fost,   așadar și un astfel de ferment, al revoltei. 

Dorind să scriu proză, eram convins că n-aș putea face asta fără o serioasă experiență de viață. Așa se face că, la începuturile studenției am făcut pe gazetarul în subredacţia Vieţii Studenteşti, condusă de Ion Cristoriu, atunci student și el, căruia i-am și urmat la conducerea respectivei subredacții. Am colaborat când și când cu eseuri și la Echinox. Abia după ce m-am convins de calitățile prozei filosofice, la inceputurile carierei universitare m-am ocupat de paginile de filosofie ale revistei Echinox. Am renuntat în urma unei discutii cu seful de catedră de atunci, cu care nu eram de acord și care îmi ceruse „să reflectez” acolo mai mult activitatea catedrei, decât pe ce a studenților. Câțiva ani mai târziu, sfătuit de altfel de către un foarte bun prieten, am acceptat oferta de a conduce, ca redactor șef, Echinoxul. Am condus Echinoxul în cei mai dificil ani ai vechiului „vechi regim”, urma să fiu înlocuit tocmai în perioada evenimentelor din decembrie 89 și am continuat câtva timp și după căderea regimului, ca director, de data aceasta. M-a amuzat să văd că, la începutul anului 1990, Echinoxul a primit ca locație încăperea care servise de sediu conducerii organizației de partid pe Universitate, poate pentru toți se fereau să preia respectiva încăpere…

Prins de solicitările universitare de reconstrucție a departamentului de filosofie, m-am despărțit de Echinox. Ciudat este însă felul cum, un deceniu și ceva mai târziu, destinele noastre s-au întâlnit din nou. În Echinoxul condus de Poenaru și Vâlcu au apărut atunci opinii critice ale studenților la adresa Universității. Rectorul Marga, a preferat, în locul dialogului, punerea în scenă a unei execuții publice a celor doi. Aflat acolo ca fost redactor, la invitaţia redacției revistei mi-am exprimat clar opiniile, ceea ce mi-a atras – mie și celor din proximitatea mea profesională – o lungă perioadă de șicanări administrative. Convins în cele din urmă că rectoratul lui Marga – care a durat 16 ani – v-a continua dincolo de orice limite am preferat să concurez pentru un post de profesor la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir

De ce credeți că revistele culturale nu mai au vitalitatea de altădată?

Nu obosesc să repet ideea potrivit căreia lumea noastră este cucerită de comunicare. Numai că medialitatea acestei comunicări s-a schimbat foarte mult: astăzi mijloacele electronice au înlocuit hîrtia! E o schimbare mai profundă decît s-ar crede pentru că întotdeauna cultura în conţinutul ei este dependentă de suportul mesajelor sale. Iar imaginea a cîştigat împotriva textului tipărit. Or revistele culturale sunt esenţialmente legate de text. Pe de altă parte, cultura înfloreşte adesea şi pe seama imposibilităţii de a acţiona: în loc să acţioneze – sau pregătindu-se să acţioneze – omul produce mesaje culturale. Or, în clipă de faţă, există totuşi o mare libertate a acţiunii, chiar dacă – sau tocmai pentru că – atîta vreme cît rămîne individuală sau este apanajul unor grupuri mici, ea nu este mai eficientă decît era un mesaj cultural în acele vremuri ale Echinoxului.

Traian Vedinaş despre Echinox: „Era locul unde se crea”

Revista „Echinox” cu apariţii constante, lunare din decembrie 1968 până în anii ’90 este deja istorie culturală pe care entuziaştii de demult o celebrează azi cu pioşenie şi recunoştinţă, întrucât „Echinoxul” la început cenaclu, apoi revistă, a fost o provocare a creativităţii în poezie, proză, critică literară, filosofie şi artă grafică.

Revista a dat nume importante în cultura românească şi cea europeană, gruparea beneficiază de cărţi şi dicţionare de bilanţuri ale cifrelor rotunde, dar cel mai important lucru pe care nici sintezele, nici operele împlinite, cărţile tipărite nu o pot spune este atmosfera de creativitate care a însoţit promoţii şi promoţii de echinoxişti ce şi-au asumat cultura, scrisul ca destin.

Drumul din centru la cenaclu a fost presărat cu întâlniri, iar două întrebări erau constante. Ce ai mai citit? Ce ai mai scris?

După dezbaterile din cenaclu sau după apariţia numerelor lunare pretutindeni se dialoga, în „Arizona”, pe stradă, în holurile căminului „Avram Iancu” şi al Bibliotecii Centrale Universitare, în celebra sală 30 cofetăria de lângă filologie ce suplinea cele 29 de săli de curs ale facultăţii pentru chiul de la socialism ştiinţific şi filosofie marxistă, evident pentru exerciţii de creativitate.

Locatarii căminului „Avram Iancu” al anilor ’70 nu aveau loc în spălător peste noapte pentru că acolo se pregăteau traduceri din latină (Vasile Slav şi Ion Marcoş) sau se prelungeau discuţii neîncheiate la cenaclu sau „La Mongolu”.

Aşadar „Echinoxul” a fost o atmosferă creativă, o opţiune pentru vectorul creativitate, pentru prietenie, concurenţă şi stimulare, o vecinătate simbolică pentru cei care aspirau să intre pe uşa din faţă în pantheonul culturii româneşti şi europene dacă îi invocăm pe tinerii echinoxişti de limbă maghiară şi de limbă germană cu care s-a dialogat colocvial şi performant întru aceeaşi nestinsă vocaţie a creativităţii.

Traian Vedinaş este scriitor şi profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai”, a publicat câteva lucrări despre fenomenul Echinox. 

Programul evenimentelor legate de aniversarea Echinox

Vineri, 6 decembrie,

  • orele 11-13 – Adunare festivă în Aula Magna a Universităţii Babeş-Bolyai”
  • ora 13, 30 – Dezvelirea, pe clădirea din strada Universităţii nr. 7, a plăcii comemorative care marchează această aniversare.
  • ora 17, 00 – Vernisajul expoziţiei de artă plastică „Echinox”, la Muzeul de Artă
  • – Recital de pian susţinut de Georgiana Fodor, de la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, în sala Tonitza a Muzeului de Artă

Sâmbătă, 7 decembrie

  • orele 10-13 (la Uniunea Scriitorilor, Filiala Cluj, strada Universităţii nr. 1)
  • – Lansarea antologiei Poeţi germani ai revistei „Echinox”
  • – Lansarea unor cărţi publicate de echinoxişti în anul 2013, prezentate, la cerere, de autorii lor
  • ora 17, 00 (la Facultatea de Litere, strada Horea, nr. 31)
  • – Expoziţie de carte a foştilor şi actualilor redactori ai revistei „Echinox”
  • – Recital de poezie echinoxistă, în lectura autorilor

Publicitate

Nu există Comentarii

Postaţi un comentariu