Domnul Ampermetru

De mic copil devora cărţile cu profil tehnic, desena circuite, gândea diverse aparate sau soluţii prin care să le facă pe cele existente mult mai eficiente. A ştiut dintotdeauna ce profesie îşi va alege când va fi mare. Niciun moment însă nu şi-a imaginat că va ajunge la catedră, să îi înveţe şi pe alţii măcar o bucăţică din ceea ce a reuşit să acumuleze de-a lungul timpului pe băncile facultăţii şi apoi lucrând ani buni ca inginer electronist. Recunoaşte totuşi că la un moment dat a existat în adâncul sufletului său o mică dorinţă de a preda, iar viaţa l-a ascultat. După anii de facultate, a predat câţiva ani în cadrul unui liceu cu profil tehnic, fără a se gândi că va face carieră în învăţământ. A evoluat ca inginer, a acumulat experienţă, iar la un moment dat, destinul l-a aşezat din nou în faţa elevilor.

Aceeaşi ochi curioşi, dar alte provocări pentru a-i menţine aşa, întrucât fiecare generaţie are ceva aparte, iar pe măsură ce timpul trece, ochişorii sunt tot mai captaţi de telefoanele mobile sau de tablete. În prezent are gradul I şi câteva zeci de diplome obţinute la olimpiadele naţionale. Nimeni nu îi va face statuie, nimeni nu îi va menţiona numele peste ani şi ani. Istoria e istorie şi e evocată rar, chiar şi la şcoală. Dar aici este frumuseţea meseriei de profesor. Henry Brooks Adams spunea: „Profesorul influenţeză întru eternitate; nici chiar el nu poate şti unde se opreste influenţa sa”. Influenţează destine, descoperă talentul şi pasiunea din ochii fiecărui elev şi îl îndrumă spre ceea ce i se potriveşte. Să fie greu, să fie uşor?

Pentru că nu doreşte să îi menţionăm numele, îi vom spune domnul Ampermetru în ceea ce urmează, nume sugerat în glumă, ca pseudonim chiar de profesorul nostru. Aşadar, ce face special domnul Ampermetru? Diriginte sau nu, acesta încearcă să îşi cunoască cât mai bine elevii. Cu ai săi aplică un regim special. La prima oră de dirigenţie le dă o lucrare de control aparte, cu ajutorul căreia doreşte să îi cunoască mai bine şi să vadă care e nivelul clasei. Întrebările sunt legate strict de modul de viaţă al elevilor, de obiceiurile lor, de pasiunile şi dorinţele lor pentru viitor. Printre altele, elevii trebuie să descrie cum arată o zi din viaţa lor, să menţioneze care este ultima carte citită, cât timp petrec în faţa televizorului-calculatorului pe zi, cât timp petrec făcându-şi temele, dar şi care este relaţia lor cu părinţii sau cu fraţii. Pornind de la această prima „măsurătoare”, domnul Ampermetru va începe să îşi descopere noua clasă şi potenţialul care există. Nu sunt mulţi cei care reuşesc în domeniul său. Privit din afară, domeniul e sec şi neprietenos, dar circuitele pot fi interesante dacă sunt predate după metodele sale interactive. Dintr-o clasă, sunt poate cinci elevii care vor face performanţă în acest domeniu, dar e normal să fie aşa. Nu toţi pot împărtăşi aceleaşi pasiuni. Sau nu cu aceeaşi intensitate.

Câteodată, domnul Ampermetru îi ia locul meşterului Manole. Tot ce a predat azi, mâine se uită. Doar cei care au o Ană de sacrificat, reuşesc să acumuleze informaţia. A predat Legea lui Ohm de zeci de ori la aceeaşi clasă. Ziua următoare pentru 90% dintre elevi, o lua de la capăt. Uneori, minunea se produce, alteori are loc abia după ani buni, când elevii pierduţi pe drum îşi doresc să se întoarcă pe băncile şcolii. Îşi amintesc ei că a existat odată cineva care le-a spus că şcoala te poate face om, asta dincolo de Legea lui Ohm.

A lucrat atât cu elevi buni, dar şi cu elevi care nu ştiau tabla înmulţirii, care nu ştiau la liceu, să citească sau să scrie corect. Pe unii i-a impulsionat să treacă de la „profesională” la liceu, să îşi dea diferenţele şi să facă o facultate. A căutat acea sclipire în ochii elevilor, indiferent din ce clasă au făcut parte. Nu îşi asumă meritele pentru toate acestea, spune doar că a făcut ce a simţit. Recunoaşte că nu au fost puţine dăţile în care a vrut să plece din sistem, dar ceva parcă l-a împiedicat: „Pentru mine meseria de profesor este un job care îţi oferă satisfacţii mici, foarte mici, privite din afară, dar importante. Meseria aceasta nu mai e ce a fost. Mai demult, profesorul certa elevul, acum elevul ceartă profesorul. Nu este cazul meu, dar lucrurile au evoluat în această direcţie. Nu mai este repect, nu mai este interes pentru şcoală. Trebuie să cauţi tu să dezvolţi acest interes. Cea mai mare satisfacţie a mea e să îi văd cum reuşesc întâi să îşi ia BAC-ul, apoi să îşi găsească o meserie care să li se potrivească şi care să le ofere satisfacţii. Diplomele de la olimpiadă sunt importante pentru că le asigură celor care îşi iau BAC-ul, intrarea la facultate, dar esenţa este să se poată intregra în viaţă, să îşi aleagă o meserie, iar tu ca profesor să le deschizi ochii în acest sens. În domeniu reuşesc puţini. Dintr-o clasă cinci, şase poate, pentru că ceilalţi se orientează spre altceva.  Dar cu toate acestea, provocarea e să poţi să munceşti, să găseşti copii dornici, cărora nu e lene. Lenea e o mare problemă acum şi elevii îţi spun asta cu nonşalanţă în faţă. E greu să descoperi talentul şi să îi areţi copilului că îl are, să îl faci să conştientizeze acest lucru”, spune domnul Ampermetru.

După provocările cu elevii, urmează provocările cu sistemul. Trebuie să fii în alertă tot timpul. Eşti subordonat atât inspectoratului, dar şi consiliului local. Primul îţi spune ce să faci, dar depinzi financiar de al doilea. Domnul Ampermetru însă, s-a săturat de-a lungul timpului să ceară sau să bată la uşi închise. Astfel că a găsit propriile metode prin care îşi „sponsorizează” materialele necesare în timpul orelor. A adunat sute de kg de hârtie şi le-a vândut celor care se ocupă de reciclarea acesteia, învătându-i şi pe elevi o lecţie importantă. A cumpărat materie primă pentru orele sale şi le-a oferit ocazia celor interesaţi să înveţe practic, nu doar aşa, din poveşti. Din banii obţinuţi din hârtie sau din propriile economii. „Uneori, te simţi jignit de acest sistem. Se vrea performanţă, dar cu nimic dacă se poate”, spune acesta. Şi totuşi performanţa nu l-a ocolit, semn că şi-a citit bine elevii.

Ce metode de predare foloseşte? „ E obligatoriu ca metodele de predare să fie interactive. Dacă cinci minute nu le-ai atras atenţia, i-ai pierdut. Îşi iau telefonul şi acolo se rupe totul. Nu le poţi interzice ferm accesul cu telefonul mobil în clasă din moment ce nu există o legislaţie clară în acest sens. Degeaba facem statuturi, că nu le ia nimeni în seamă. Dacă nu le captezi atenţia, i-ai pierdut. Generaţia aceasta e foarte obosită şi plictisită şi îşi găseşte mereu scuze: azi nu am creion, mâine nu am caiet, poimânine nu am chef. Îţi spun în faţă că nu vor să facă anumite lucruri. E greu să nu îţi iei lumea în cap uneori. Le place să nu facă nimic. Să stea pe telefon. Le captez atenţia cu glume, cu întrebări, cu altfel de prezentări, cu parateze distractive, exemple. Tot timpul trebuie să fii în priză. De asemenea, poţi să îi prinzi şi cu lucrul. Am avut recent în şcoală o clasă, considerată cea mai rea şi din punct de vedere disciplinar, dar şi ca învăţătură. Nimeni nu îşi dorea să facă niciun proiect cu ei. Împreună cu colegul cu care împart catedra, i-am îmbânzit rapid. Cum? Le-am pus ciocanul de lipit în mână, le-am arătat câteva scheme de circuit. În scurt timp, cereau ei de lucru. I-am captat mai ceva ca telefoanele. Se poate, dar trebuie mult tact, răbdare şi să îţi cunoşti foarte bine elevii”, spune domnul Ampermetru.


Publicitate

Postaţi un comentariu