A crește (pozitiv) înseamnă deopotrivă știință și artă

Un adevăr fundamental despre om și omenire este acela că în toate spațiile (culturale)  și în toate timpurile (istorice), copii au fost iubiți și prețuiți. Există temeiuri bio-psihologice și socioculturale care explică această situație, funcționând într-o bogată și variabilă dialectică de-a lungul evoluției civilizației umane, unde pe un lung segment a contat mediul geografic în strânsă reciprocitate cu mijloacele de procurare a celor necesare traiului. Ceea ce și-a pus decisiv amprenta și asupra modalităților de creștere și îngrijire a progeniturilor.  Dezvoltarea științei și a tehnologiei a determinat mutații radicale   și în acest domeniu. Spre pildă, nu cu mult timp în urmă, la scară istorică, hrănirea la sân nu era atât o normă, cât o necesitate, pentru că nu existau alternative, adică laptele praf.

Dar nu doar în îngrijirea fizico-somatică practicile s-au schimbat foarte mult, ci și în aceea a sănătății psiho-emoționale. Și în societatea românească, până nu demult, și în considerabilă măsură și în prezent, răspunsul la întrebarea cum să-mi cresc copilul era apelul la tradiție, la “așa cum v-am crescut și noi pe voi”. De fapt, nici nu prea se întreba, reproducerea tiparelor de îngrijire și educație fiind ceva de la sine înțeles. În zilele noastre, pentru tot mai multe cupluri, mai ales la primul născut, căutarea răspunsurilor se face în industria “parentingului”, în cărți de popularizare pe acest domeniu. Și, mai larg, pe internet, unde se găsesc nu doar rezultate ale unor cercetări științifice – e adevărat, unele precare și, oricum, interpretate abuziv – dar și multe bazaconii, care ating de altfel toate sferele vieții.

În tot cazul, în literatura referitoare la creșterea sănătoasă fizică și emoțională a copiilor, la cum să fim părinți buni, răzbate o tensiune, până la contradicție, între a face totul pentru ca cei mici să fie fericiți, să trăiască tot timpul într-un mediu emoțional confortabil și, în același timp – cerință pe care nu o pot nega nici idealiștii zeloși ai emoționalului – de a-i învăța reguli.

Încercând să răspundă la întrebarea cum trebuie părintele să procedeze la modul concret pentru a nu atenta la binele fizic și psiho-emoțional al copilului, dar a introduce și consolida și reguli și norme, formula specialiștilor, aproape inevitabil, este: “Depinde de copil, de situație, de părinți”. La sfârșitul lecturării unei astfel de cărți despre mitul copilului răsfățat, am rămas oarecum dezamăgit, nu doar pentru generalitatea și banalitatea sfatului, ci și pentru că, în loc să citesc cartea de sfaturi aș fi putut să-mi folosesc altfel timpul într-o altă activitate. Iar problema critică a tensiunii dintre lasă copilul să facă ce-i place și îndemul la muncă, la realizări, la performanță, nu e doar la vârstele de bebeluș, copilărie mică și mijlocie, ci și la preadolescență și adolescență. Accentul pe a avea foarte mare grijă ce se întâmplă la vârsta fragedă din punct de vedere psihologic se bazează pe ideea că aceasta va conta decisiv în întreaga viață, idee mai degrabă vetustă psihanalitic, neîmpărtășită de mulți analiști ai mentalității și conduitelor umane, printre care mă număr și eu.

Departe de mine însă contestarea valorii științifice și umaniste pe care o are psihologia copilului actual, inclusiv parentingul, și nu mă îndoiesc de rolul eficient al consilierilor și terapeuților din domeniu.

Pe de altă parte, faptul că îngrijirea, creșterea și educația copiilor și tinerilor este și o chestiune de artă e ilustrată și de îndemnul “Depinde de situație…”. Astfel încât consider că o creștere și educație benefică a copilului încă de mic, cu sau fără parenting sau consiliere – depinde iarăși de context etc. – se poate realiza natural, firesc, urmând niște principii orientative, în interiorul și la intersecția cărora se optează pentru strategii și modalități concrete. Iată câteva dintre ele:

A se evita bătaia și, în general, orice pedeapsă fizică: bătaia nu numai că nu e ruptă din rai, dar nu ar trebui să răsară nici pe pământ.

A nu inocula copilului ideea reușitei cu orice preț, competitivitatea competițională cu ceilalți. A urmări mai degrabă dezvoltarea motivației intrinseci, bucuria de a realiza lucruri bune și de a se dezvolta pe sine.

A nu te conduce mecanic după principiul că eu (ca părinte) știu ce e mai bine pentru copilul meu. Mai ales de la o anumită vârstă, în alegerile școlare, profesionale și maritale, a impune fiicei sau fiului ce trebuie să facă în viață, cu argumentul că așa e bine pentru ea/el, reprezintă o eroare. Fenomenul este ceva mai complex, nefiind puține cazurile în care copiii, de acum maturi, le mulțumesc părinților că i-au deturnat din propriile alegeri. Legat de această situație, a binelui știut de părinte pentru copilul lui, mi se pare de-a dreptul ilogică poziția – în dezbaterea pe tema vaccinurilor, de exemplu – descrisă astfel: Mama lui i-a dat naștere, ea decide ce e bine pentru el. Ni s-ar putea răspunde că mama decide în cunoștință de cauză. Oare e aşa ?

Nu e cazul să dezvolt aici acest subiect, îl folosesc mai mult ca un pretext pentru a semnala un alt principiu, de altfel atât de mult împărtășit: când spuneți, inclusiv în materie de creștere a copilului “asta e părerea mea”, întrebați-vă mai atent pe ce se bazează ea și ce credibilitate au sursele. Pe internet circulă multe informații valide, chiar dacă nu conforme cu ceea ce erau până acum certitudini științifice, dar și mai multe năzbâtii, experiențe personale bizare, necontrolabile etc. Gândirea critică, atât de cultivată în prezent la nivel de cerință chiar curriculară, înseamnă, printre altele, și a judeca valoarea surselor luate ca reper.

În fine, în complicata ecuație a relației părinți-copii, în foarte multe familii intră un factor cu totul important: bunicii. Chiar o analiză sumară a acestor raporturi trigeneraționale ar necesita câteva secvențe ideatice mai elaborate. Mă rezum doar la a spune: Argumentul „Știm noi cum se cresc copiii, v-am crescut pe voi și sunteți oameni normali și realizați”, nu este deloc unul absolut, dar cred că nici cel „Nu mai e ca pe vremea voastră, altfel se cresc acum copiii” nu este unul indiscutabil. Alături de formidabilele schimbări în toate planurile vieții sociale ale lumii moderne și postmoderne, în mentalități și comportamente cotidiene, subzistă și anumite constante, continuități de ordin psihosocial și moral. Printre care și nevoia copilului de a fi iubit necondiționat.

Iar răspunsul părinților și bunicilor, al familiei și comunității în general trebuie să fie pe măsură, de a-i asigura bucuria și fericirea, dar și de a-l pregăti pentru o lume concretă, diversă, policromă, cu umbre și lumini.        

Text: Petru Iluţ, sociolog                              


Publicitate

Postaţi un comentariu