Ziua Sfântului Ioan și noaptea Sânzienelor

Sfântul Ioan Botezătorul a fost cel din urmă prooroc, cel ce a mers înaintea şi l-a botezat pe Isus Hristos „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei”. Iisus spunea despre el că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” subliniind astfel felul de a fi neclintit și auster al profetului. Nașterea Sfântului Ioan a fost ea însăși o minune. Părinții Sfântului Ioan, preotul și proorocul Zaharia și Elisabeta, au ajuns la bătrânețe fără să aibă copii, lucru considerat ruşinos în rândul poporului evreu. Îngerul Gavriil l-a anunțat pe Zaharia că nevasta sa, Elisabeta, va naște un fiu căruia îi va pune numele de Ioan. Zaharia nu a putut crede îngerul, pentru că și el și nevasta sa erau bătrâni. Drept pedeapsă pentru necredință, Zaharia a rămas mut până la ceremonia tăierii-împrejur, cu punerea numelui pruncului. Elisabeta era de altfel mătușă sau verișoară cu Maria Maica Domnului. Și ei i s-a vestit în chip minunat că avea să nască un copil și a primit vestea cu bucurie, însă a ascuns-o vreme de cinci luni. Pruncul pe care îl purta s-a arătat a fi profet încă din pântecele maicii lui.

După ce s-a născut la tăierea împrejur, participanții vroiau să îi spună Zaharia, numele tatălui său. Elisabeta se opune, ştiind că numele noului născut avea să fie Ioan. Cei de față au insistat pentru nici o rudă nu purta acest nume și l-au întrebat și pe Zaharia ce nume să dea pruncului, iar el a scris pe o tăbliță același nume, Ioan. Toți s-au minunat, pentru că cei doi soți nu se înțeleseseră mai înainte unul cu altul asupra numelui pruncului. Zaharia și-a recăpătat vorbirea şi a profeţit până la moarte despre fiul său şi despre Isus Hristos. Pe timpul uciderii pruncilor până la 2 ani, Sf. Elisabeta și fiul ei s-au refugiat, potrivit evangheliior apocrife, pe dealurile din jurul Ierusalimului. Erau urmăriți frentic de soldații romani, întrucât se știa despre nașterea sa miraculoasă a lui Ioan. Elisabeta s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să o apere, iar pământul s-a deschis și i-a adăpostit, mamă și prunc, până la trecerea primejdiei. Zaharia a fost însă ucis, chiar în Templul din Ierusalim, de către ostașii trimiși de Irod.

Sânziene şi Drăgaice

Tot de Ziua naşterii Sfântului Ioan în 24 iunie se sărbătoresc şi Sânzienele. În calendarul popular i se mai spune şi „Cap de vară”, pentru că oamenii vedeau că soarele ajunge în această perioadă la apogeu, în fapt solstiţiul astronomic de vară având loc în 21 iunie. În tradiţia populară, zânele sau ielele Sânziene dansează în văzduh sau umblă pe pământ cântă şi dansează. Sunt fiinţe ale fertilităţii, pun pe rod holdele, aduc poftă de iubit şi fertilitate femeilor căsătorite, sporesc numărul de animale şi păsăretul din curţi, miresma florilor şi puterea de tămăduire a florilor se înteţeşte, vindecă bolnavii şi ocrotesc semănăturile de grindină.

Cricau_Festival_2013_-_Sanziene_-_24

Sânzienele sunt sărbătoare care împleteşte în ea datini autohtone străvechi, obiceiuri preluate de le romani şi de la slavi. Ceea ce o face specială este amestecul de creştinism, tradiţii păgâne, inclusiv practici vrăjitoreşti.

În ajunul Sânzienelor, pe 23 iunie, fetele culegeau de pe câmp flori de sânziene şi din care împleteau cununi pe care le aruncau peste case. Seara aveau loc întâlniri între fetele care vor să se mărite cu flăcăii care doresc să se însoare. Băieţii făceau ruguri, aprindeau făclii şi le învârteau în sensul mişcării soarelui. Dacă acestea se agăţau de horn, iar mânuitorii aveau grijă să se agaţe, acolo unde se arăta o nuntă, era semn că se apropie cununia.

Cei în vârstă aruncau coroniţe peste casă, pentru a afla când vor muri. Se credea că, atunci când coroniţa va cădea de pe acoperiş, moartea este aproape.

Fetele îşi puneau flori de Sânziene neîmpletite sub căpătâi. În acea noapte, ele îşi visau ursitul. Dacă cununa era fi purtată în păr sau în sân (de către fecioare sau tinere neveste), acestea vor deveni apetisnte şi iubitoare. Înainte de răsăritul soarelui, feţele şi flăcăii se apropiau de staul. Cununile sunt aruncate în coarnele vitelor. După cum se anina corniţa în cornul unei vite tinere, fata se va mărita după un tânăr, iar dacă se opreşte în cornul vitei bătrâne, ursitul va fi om în vârstă.

Gospodarii puneau în seara din ajunul sărbătorii naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, flori de Sânzienela colţul casei dinspre răsărit. Dacă în următoarea zi găseau în coroniţe păr de la animale, era semn că vor avea parte de un an sănătos şi roditor pentru animale.

Bătrânele satului adunau în zorii zilei de 24 iunie, din lpe loc necălcat de om, roua de pe sânziene. La întoarcerea spre casă, pe un drum pe care nu trebuiau să vadă şi să fie văzute, nu aveu voie să vorbească cu nimeni şi astfel aveau roua ca leac de sănătate, dragoste, descântece.

Sânzienele sunt nişte zâne capricioase care pot deveni şi mari aducătoare de rele, o adevărată pacoste, dacă cumva oamenii încearcă să lucreze în ziua de 24 iunie. Dacă nu sunt venerate cum se cuvine, stârnesc vijelii şi lasă câmpul fără rod şi florile fără virtuţi vindecătoare. Dar cel mai rău lucru pe care pot să-l facă este să le rătăcească minţile celor care caută să le pândească sau le zăresc întâmplător.

Dintre Sânziene, Iana Sânziana este o zână aparte. Legenda spune că era sora Soarelui, când acesta era un frumos şi dogoritor fecior. Dar Soarele s-a îndrăgostit de ea. Iar ea a fugit şi se arată doar noaptea când soarele n-o poate zări. Despre ea Mircea Eliade a dovedit în De la Zamolxis la Gingish Han că Sancta Daiana de la Sarmizegetusa a devenit Sânziana. Cei posedaţi de Sancta Daiana se numeau Dianatici, ceea ce în limba română a zileler noastra devine zănatici.

Reprezentările Sfântului Ioan

Dionisie din Furna în Eriminia Picturii bizantine arată cum se reprzintă Sf. Ioan Înaintemergătorul. Sf. Ioan Botezătorul se zugrăvește ca un bărbat de vârstă mijlocie, cu barbă ascuțită, nu prea lungă, cu barba și părul închise la culoare și în neorânduială, purtând un veșmânt mițos (de păr de cămilă), iar pe deasupra purtând un himation (un fel de mantie prinsă cu o fibulă pe piept sau pe umăr) de culoare ocru deschis sau verde. Se zugrăvește singur, sau în diferite scene din evanghelii. Atunci când este zugrăvit singur, ori arătând spre Hristos, poartă înscrisul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!” sau „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!”. În reprezentări mai târzii (începând cu sec. al XVI-lea), atunci când este reprezentat singur, Sf. Ioan Botezătorul se zugrăvește purtând în mână o tipsie pe care este așezat capul său tăiat. Uneori mai este zugrăvit purtând și aripi, aluzie de viața sa de îngerească.  Dionisie arată detaliat și cum se zugrăvesc episoade și minuni din viața Înaintemergătorului.

SF. IOAN BOTEZATORUL_2

Poate cea mai cunoscută reprezentare a sa este cea de la Botezul Domnului, când este zugrăvit botezându-L pe Hristos. Atunci Domnul este zugrăvit intrat în râul Iordan până la brâu, iar pe lângă El pești. Sf. Ioan ține mâna dreaptă pe capul lui Hristos, iar mâna stângă este întinsă în sus; ține un toiag de cioban. Dionisie insistă că aici Sf. Ioan nu trebuie zugrăvit ca purtând ceva (de ex. o cochilie) în mâna dreaptă, cu care-L botează pe Domnul, ci doar mâna goală. Peste Domnul se coboară Duhul Sfânt în chip de porumbel, iar deasupra este cerul deschis, și se aud cuvintele: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Carele am binevoit”, iar în jur sunt îngeri, stând cuviincios, cu mâinile ascunse sub veșminte, și mai în jos este reprezentat un bătrân în pielea goală, culcat, privind înapoi cu teamă, spre Hristos, care ține un potir din care toarnă apă (probabil o reprezentare antropomorfă a râului Iordan).

O altă reprezentare foarte cunoscută este cea din icoana Deisis, unde el și Maica Domnului sunt zugrăviți de o parte și de alta a lui Hristos – Dreptul Judecător (aceasta se așază adesea în centrul registrului al treilea al iconostasului – cel cu reprezentările apostolilor).

În biserici, el se poate picta, după cum arată Dionisie, „în naos, spre apus, sus pe arc sau în pronaos, pe una dintre bolți, ori pe tâmplă în stânga icoanei împărătești a lui Hristos, dacă tâmpla e largă”.

Sfântul Ioan Botezătorul de Leonardo da Vinci

Leonardo da Vinci a finalizat Sfântul Ioan Botezătorul cu trei ani înainte de a muri. Esteun tablou foarte caracteristic lui da Vinci, în care el foloseşte tehnica clarobscurului, astfel că silueta pusă în lumină a sfântului se dezvăluie din întuneric. Sfântu este un personaj de o mare frumusețe, cumva bizară , misterioasă, hermafrodită,


Publicitate

Postaţi un comentariu