Holocaustul ocultat

Caius Chiorean, redactor-șef Transilvania Reporter

 

Comemorarea discretă a Zilei Internaționale de Comemorare a Victimelor Holocaustului, în anul când se împlinesc trei sferturi de veac de la eliberarea complexului de la Auschwitz-Birkenau, indică faptul că România rămâne şovăielnică faţă de trecutul său. Rezistă în opinia publică românească reţinerea de a readuce în atenţie un trecut încărcat cu vinovăţie. Inclusiv în politica oficială a Bucureştiului, în pofida unor gesturi formale, se vede că o politică de uitare deliberată e una de preferat onestităţii asumării răspunderii statului român în Holocaust.

Vorbind despre semnificaţia momentului, într-un mesaj lipsit de emoţie, preşedintele republicii a menţionat că „România a înțeles dimensiunea ororilor, și-a asumat această pagină întunecată și a făcut demersuri concrete în ceea ce privește recuperarea memoriei Holocaustului”. Sondajele publice îl contrazic, însă. După decenii de ocultare a vinovăţiei, ba chiar de recuperare a imaginii unui şef de stat criminal, doar unul din patru români ştie că Holocaustul a avut loc şi în Romania. Şi în rândul acestui public, să-i spunem avizat, Germania nazistă este considerată principalul responsabil pentru declanşarea Holocaustului în România, urmată la o distanţă semnificativă de Guvernul Antonescu. (sursa, Kantar)

Şi totuşi, uitarea nu este o opţiune. În primul rând pentru că istoria Holocaustului este globală şi din ea facem parte, cu voie sau fără, cu toţii.. Iată cum ne evidenţiază pe axa ororilor Timothy Snyder, un foarte popular istoric al Holocaustului în lucrarea sa „Pământul negru: Holocaustul ca istorie şi avertisment. „România, principalul aliat militar al Germaniei pe frontul de est după 1941, a fost, dintre celelalte state, singurul care a generat o politică autonomă de ucidere în masă directă a evreilor”. Potrivit analizei autorului, retorica politică românească a fost similară cu cea a germanilor, proclamând eliberarea de sub jugul iudeo-bolşevic ca justificare a crimelor împotriva evreilor. „Etnicizarea vinovăţiei a fost planificată şi conştientă”. Aproximativ 280.000 de evrei au fost ucişi ca urmare a politicii româneşti, estimează Snyder, marea majoritate în teritoriile care fuseseră pierdute în favoarea sovieticilor, acolo unde legile din regat de protecţie a cetăţenilor, chiar dacă discriminatorii, n-au funcţionat. În interiorul graniţelor nemodificate ale statului, numărul victimelor a fost mult mai mic. Două treimi dintre evreii români au supravieţuit datorită refuzul Bucureştiului de a-i trimite la Auschwitz, un refuz care, totuşi, nu venea din voinţa de a respecta legea sau drepturile persoanelor, ci avea de a face cu calculele de suveranitate naţională. „Logica Holocaustului românesc-arată istoricul american- a fost asemănătoare cu cea a Holocaustului german cu o singură excepție majoră: Antonescu, spre deosebire de Hitler, își considera statul ceva care se cuvine protejat și astfel, pentru el, deși era antisemit, problema evreiască nu a reprezentat decât o chestiune secundară. În momentul în care supraviețuirea statului a fost pusă în pericol Antonescu a încetinit politica de persecutare a evreilor. Hitler a procedat invers”.

Holocaustul este de domeniul trecutului, aşadar la ce bun să dezgropăm morţii. Astfel ne spune o vorbă din popor. Ea era adevărată poate când vorbeam doar de morţii noştri. Dar victimile Holocaustului sunt morţii tuturor. Strădania de a uita trecutul ne singularizează într-o lume care, dimpotrivă, îşi recunoaşte cu onestitate greşelile. În fond, istoria e istorie şi nu ar trebui să otrăvească prezentul. E adevărat, nu toţi gândesc astfel. Se pot identifica componente politice ale trecerii sub tăcere a vinovăţiei statului român în Holocaust. Sunt pe o parte aceia care glorifică patriotismul mareşalului, ca vaşnic luptător anticomunist. Mai sunt şi cei care nu vor ca amintirea victimelor fascismului să o estompeze pe cea a martirilor comunismului. În fond, ofiţerii care au comandat plutoanele morţii responsabile pentru zeci şi sute de mii de victime, în Basarabia, la Odessa, în Transnistria, erau parte din elita scelerată a ultimului capitol al capitalismului românesc interbelic, o perioadă care astăzi se doreşte a fi văzută de aur.

Inconştient, dar şi mai bine conştient, trecutul ne modelează pe noi toţi. Fascismul şi comunismul au fost ambele regimuri criminale. Ambele au guvernat România şi ne provoacă să facem efortul să ne înţelegem trecutul ca să înţelegem prezentul şi mai ales viitorul. E inutilă, ba chiar periculoasă, încercarea de a organiza o ierarhizare a ororii, prin distorsionarea memoriei, în folosul propriei viziuni istorice şi politice. Dacă e adevărat că istoria ne instruieşte, atunci ea ne spune că răul are şanse mai mari să fie evitat când nu se impune o retorică politică monopolistă. Ameninţarea insecurităţii scade atunci când viziuni concurente pot coexista, atunci când inclusiv rolul comisarilor politici ai istoriei e diminuat.

Postaţi un comentariu