EuroNewsletter: Buget pe pâine

Nimic nu e simplu. Abia ce lumea a răsuflat ușurată că liderii europeni au ajuns la un compromis cu privire la buget și fondul de redresare economică post-pandemie, că, joi, Parlamentul European și-a încordat mușchii. Cu o largă majoritate (465 de voturi pentru, 150 contra şi 67 de abțineri), PE a votat o rezoluție în care arată că nu va aproba bugetul și planul de redresare în forma actuală. Europarlamentarii salută înființarea fondului Next Generation EU (NGEU – cel cu relansarea economică), dar subliniază că doresc un rol în mecanismul de acordare a banilor. De asemenea, PE spune că nu acceptă tăierea unor fonduri pentru programele europene privind clima, digitalizarea, sănătatea, tineretul, cultura, cercetarea sau gestionarea frontierelor. De asemenea, forul legislativ este nemulțumit cu privire la formularea vagă privind condiționarea accesului la fonduri europene de respectarea statului de drept. Tot comunicatul, aici. Textul integral al rezoluției, aici. (În paranteză fie spus, doi dintre cei 22 de autori ai proiectului de rezoluție au fost români: Dacian Cioloș, din partea Renew Europe, ca lider de grup, și Siegfried Mureșan, din partea PPE. Suntem curioși cum își vor asuma asta în țară).

Ce urmează. Parlamentul European are dreptul să respingă prin vot majoritar bugetul multianual și fondul de relansare NGEU și tocmai și-a reafirmat acest drept, în contextul în care anul trecut a fost tras pe tușă în altă negociere de importanță capitală, cea privind noua garnitură de lideri ai instituțiilor europene. Riscul politic al blocării pachetului financiar este, însă, enorm, fiindcă forul legislativ va deveni un țap ispășitor perfect al eșecului. Liderii naționali și cei europeni vor putea reproșa blocajul liderilor grupurilor parlamentare principale și celorlalți europarlamentari influenți. E greu de crezut că David Sassoli (președintele PE), Manfred Weber (președintele grupului PPE), Iratxe García Pérez (S&D) și Dacian Cioloș (RE) își vor asuma rolul liderilor „statelor frugale” din Consiliu. Totuși, există această posibilitate, caz în care, în anul 2021, UE va funcționa, provizoriu, cu un buget similar celui din acest an.

Our two cents: PE va primi un rol în mecanismul deja baroc de guvernanță al NGEU și va obține câteva concesii minore în privința bugetului, care nu impun o renegociere amplă în Consiliu.

Cum am ajuns aici? După patru zile și patru nopți de negocieri (17-21 iulie) în cadrul unui summit-maraton, în care cei 27 de lideri au negociat și bugetul multianual 2021-2027, și fondul de relansare NGEU. Trebuie spus că acesta a fost al doilea cel mai lung summit din istoria UE, depășit doar de cel de la Nisa, din 2000, când s-a adoptat tratatul ce a pregătit extinderea Uniunii cu 13 noi membri. Taberele care s-au „înfruntat” au fost tandemul franco-german Emmanuel Macron – Angela Merkel, susținut de tandemul președinților Comisiei și Consiliului, Ursula von der Leyen – Charles Michel, contra celor patru state „frugale”, respectiv Olanda, Austria, Danemarca și Suedia, susținute acum și de Finlanda. Rezultatul pe scurt:

  • Un buget multianual 2021-2027 de 1,074 trilioane de euro, în scădere față de propunerea precedentă, discutată în februarie, de 1,095 trilioane, mai mic și față de propunerea Comisiei, de 1,135 trilioane și mult mai mic față de propunerea Parlamentului, de aproximativ 1,324 trilioane. Bugetul multianual este cel din care provin fondurile europene „clasice” și plățile directe din agricultură. Nota bene: un trilion înseamnă 1000 de miliarde, așa că diferența între bugetul agreat de Consiliu și cel visat de Parlament diferența e de peste 250 de miliarde de euro.
  • Un fond unic și irepetabil de relansare economică post-pandemie (NGEU) de 750 de miliarde de euro, dintre care 390 de miliarde, granturi (sume nerambursabile) și 360 de miliarde, împrumuturi. Propunerea inițială era de 500 de miliarde granturi și 250 de miliarde împrumuturi. Banii vor fi strânși de Comisia Europeană de pe piețele internaționale și vor fi plătiți în solidar de toate statele, până în 2058. 70% din granturi ar trebui angajate până în 2022, iar restul până la finele lui 2023. Plățile se pot face până în 2026.
  • Pentru accesarea fondurilor distribuite prin NGEU, fiecare stat trebuie să prezinte un plan național de redresare, care este evaluat de Comisie și aprobat de Consiliu, prin majoritate calificată.
  • După aprobarea planului național, plățile se fac etapizat. Comisia solicită avizul Comitetului economic și financiar (căci există și așa ceva) cu privire la îndeplinirea obligațiilor asumate de fiecare stat. Dacă există un stat sau mai multe care ridică obiecții în această etapă, situația este discutată în Consiliul European. (În tot acest haloimăs, ar vrea și Parlamentul European un rol).
  • Fondurile din bugetul multianual și din NGEU pot fi sistate pentru statele care încalcă statul de drept, dar formularea acestei prevederi lasă loc la interpretări.
  • · Pentru a se ajunge la acest acord, s-au tăiat sume din bugetul multianual, mai ales de la sănătate, controlul frontierelor sau digitalizare. De asemenea, statele frugale, care sunt contribuitoare nete au primit rebate-uri (reduceri) consistente la contribuțiile proprii. În plus, din taxele vamale la intrarea în UE o cotă mai mare va rămâne guvernelor (restul se duce la bugetul Uniunii) lucru important pentru Olanda, deoarece Rotterdam este cel mai mare port al Europei.
  • Textul integral, în română, al acordului, aici.

Atmosfera de la summit a fost încordată, cu președintele francez Emmanuel Macron furios pe frugali – mai ales pe cancelarul austriac, Sebastian Kurz, care la un moment dat a părăsit masa de consiliu pentru a vorbi la telefon -, Angela Merkel, calmă dar fermă, Michel și UVDL în postură de Solomoni între frugali și restul lumii, premierul Italiei, Giuseppe Conte, destul de agitat, în postura de lider al statelor sudice, cele mai afectate de pandemie și însetate de fonduri pentru redresare, premierul Olandei, Mark Rutte și cancelarul austriac Kurz, pe post de Gică contra, dar siguri pe ei, grupul de la Vișegrad, interesat în special să torpileze o prevedere clară privind statul de drept.

Ca să se știe. Statele care s-au opus acordului sunt de fapt printre cele mai mari beneficiare ale pieței unice europene. Comisia de Buget a Parlamentului European a publicat acest grafic sugestiv chiar în timpul summitului, desigur, întâmplător. Se poate observa că Olanda, Austria și Danemarca sunt pe locurile 4-6, iar Suedia pe 8, din punct de vedere al sumelor pe cap de locuitor câștigate ca urmare a apartenenței la UE.

Printre cei care își pot asuma succesul summitului, cel mai proeminent este Charles Michel, care a venit cu mai multe propuneri succesive, adaptate în funcție de discuțiile cu fiecare tabără, grup și grupuscul.

Cine a câștigat, cine a pierdut? Deși nu a verbalizat nimeni acest lucru, ce s-a agreat la summitul din 17-21 iulie sunt celebrele coronabonduri, pe care în luna martie le respingea inclusiv Germania și președinta Comisiei Europene, spre indignarea italienilor. Germania a schimbat între timp macazul și a devenit avocata unui împrumut comun. Potrivit unei exclusivități Politico Europe, planul de relansare a fost de fapt conceput de Comisie, dar Ursula von der Leyen a realizat că nu are forța necesară să impună un asemenea acord, astfel că a convins Berlinul și Parisul să iasă ele în față cu propunerea. Totodată, s-a negociat cu Olanda să nu spună „nee” imediat. Au urmat negocieri intense, care au culminat cu summitul-maraton. Olanda și restul frugalelor au obținut o reducere consistentă a volumului granturilor și diverse alte avantaje financiare, dar ideea, acea idee, a rămas: Uniunea Europeană va angaja un împrumut comun masiv. De aceea, summitul este considerat un moment istoric, fiindcă o singură dată în istorie mai multe state au luat un împrumut comun, și atunci s-au născut Statele Unite ale Americii, așa cum le cunoaștem azi.

Mai e mult până departe. Actualul sistem de luare a deciziilor cruciale în Consiliu, prin consens, devine tot mai greu de pus în practică. În timpul summitului, în momentele când se prefigura un eșec, au fost voci care spuneau că UE a devenit neguvernabilă, deoarece fiecare stat are drept de veto. Până la urmă, s-a ieșit din impas, dar „v-ați imagina SUA cu 50 de state care decid prin consens?” se întreabă și Libération. Textul, în românește, la RFI.

O fi mult o fi puțin? După summit, România s-a ales cu un pachet de asistență financiară de de 79,9 miliarde de euro, dintre care 63,1 miliarde sume nerambursabile iar restul împrumuturi la dobândă foarte mică. Toți acești bani sunt la dispoziția României pe parcursul următorilor zece ani, respectiv șapte ani de programare bugetară și încă trei în care sumele contractate pot fi cheltuite. În țară, imediat a început disputa: „e foarte bine” au zis cei aflați la putere, „e foarte prost” au replicat cei din opoziție. Să vedem plusurile și minusurile și să tragem linie:

Plus: Toți banii care vin din NGEU, adică 16,8 miliarde de euro, bani nereturnabili și 16,7 miliarde de euro, împrumuturi la dobânzi mult mai mici decât cele la care se împrumută România.

Plus: 46,3 miliarde de euro pentru anii 2021-2027, în cadrul bugetului multianual al Uniunii Europene, mai mult față de perioada de programare 2014-2020, când România a beneficiat de 42,5 miliarde.

Minus: În primăvară se miza pe o sumă de 51,5 miliarde de euro, din bugetul multianual, deci o diferență de 5,2 miliarde, care s-a „pierdut”. Această „pierdere” poate fi explicată prin diminuarea generală a bugetului multianual al UE, de la 1095 de miliarde, la 1074 de miliarde.

Total: Avem o alocare din buget mai mare decât cea pentru 2014-2020, fiind printre puținele state în această situație. Avem la dispoziție o sumă suplimentară de 16,8 miliarde de euro din NGEU și putem accesa un împrumut convenabil de alte 16,7 miliarde.

Exemplu ajutător: Polonia, cel mai important stat din Europa Centrală și de Est, ca populație, suprafață și semnificație economică și politică, are alocări duble față de ale României, dar la o populație tot dublă, adică se află exact în aceeași situație. Concret, România beneficiază de o sumă totală de 80 de miliarde (rotunjit), Polonia, de 160 de miliarde, România beneficiază de granturi de 63 miliarde de euro (buget+NGEU), Polonia, de 124. Împrumuturile la dispoziția României sunt de 16,7 miliarde, ale Poloniei, de 34 de miliarde. Populația României este de circa 19,2 milioane de locuitori, a Poloniei de 37,8 de milioane (date Worldometers).

Observație: România avea în 1980 o datorie de 11,4 miliarde de dolari, echivalentă cu 33,16 miliarde de euro de azi. Pentru plata acelei datorii, românii au fost înfometați programatic de regimul comunist, vreme de un deceniu. Acum, începem un deceniu în care avem aproape dublul acelei sume la dispoziție. Mai multe cifre și interpretări, în Transilvania Reporter.

Care e gășcuța noastră? România nu face parte din niciun grup informal de state în care este împărțită UE (balticele, nordicele, V4, sudicele etc), dar în timpul summitului, la discuțiile în formate informale, România (i.e. Iohannis) a stat la aceeași masă cu Bulgaria, Croația, Slovenia și Malta (foto, aici). Cu Bulgaria și Croația avem similarități: suntem cele trei state din Balcani care au intrat ultimele în UE, nu suntem nici în Schengen, nici în Zona Euro. Slovenia a fost adăugată probabil pe motiv de vecinătate cu Croația și refuz de a se alinia cu grupul de la Vișegrad, iar Malta, well, nu știm ce caută în peisaj. Probabil s-a nimerit pe acolo.

Off-topic. EuroNewsletter a lipsit motivat săptămânile trecute, fiind învoit pentru o binemeritată vacanță în Grecia, mai exact în peninsula Pelion, cu peisaje grozave și plaje spectaculoase.

o fotografie recentă cu Delta Dunării, făcută de satelitul european Sentinel 2.

Distribuie:

Postaţi un comentariu