A murit academicianul Camil Mureşanu. Ce spunea acum șapte luni: „omenirea nu e destul de matură încă”

Academicianul Camil Mureșan

Unul dintre cei mai importanți istorici din România, academicianul Camil Mureșanu, s-a stins din viață la vârsta de aproape 88 de ani. Potrivit oficialilor Academiei Române, filiala Cluj, înmormântarea va avea loc miercuri, în Cimitirul Central, de la ora 13.00. Înainte de ceremonia funerară, începând cu ora 10.00,  corpul neînsuflețit va fi depus pentru un ultim omagiu la Casa Universitarilor. 

În urmă cu șapte luni, academicianul a acordat sptămânalului „Transilvania reporter” unul dintre ultimele sale interviuri, pe care îl reproducem în continuare:

Academicianul Camil Mureşanu încă mai pendulează între iubirile sale de o viaţă, literatura şi istoria. Dinainte de facultate a renunţat oarecum la prima sa iubire, literatura, mai degrabă poezia, în favoarea celeilalte pasiuni, istoria. Şi-a spus că n-ar avea destul talent literar şi atunci a optat pentru istorie, domeniu în care a şi făcut performanţă. Dar a şi scris. E drept, în special istorie. Şi tot de scris sunt legate şi regretele vieţii sale: „Mă nemulţumesc foarte multe lucruri, mai ales când ai ajuns aproape de 90 de ani şi-ţi dai seama câte ai mai fi putut să realizezi dacă nu te-ai fi grăbit să ajungi la o asemenea vârstă. Cred că n-am încercat să scriu ceva mai mult, să fiu mai activ în privinţa creaţiei istorice. Şi, de asemenea, poate că am greşit că n-am insistat ceva mai mult în a-mi cultiva şi înclinaţia aceasta spre literatură. Am făcut unele încercări mai sfioase la cererea unor reviste şi cred că n-am scris cu totul rău, dar n-am insistat, n-am dezvoltat mai mult această latură”.

Înclinaţia spre literatură i-a fost indusă de tatăl său -preot iniţial, la fel ca bunicul său dinspre mamă-, tată alături de care a fost şi arestat în 1948. Şi tot pentru cuvântul scris. În urma unui denunţ, le-au fost găsite acasă nişte publicaţii germane pe care le păstraseră de cine ştie când. El a scăpat doar cu arestul, dar tatăl său a făcut un an de închisoare.

Rep: Domnule academician, aş vrea în primul rând să-mi spuneţi mai puţin din ceea ce se poate găsi în cărţi şi mai mult din ceea ce gândiţi dumneavoastră. Cum vede un academician, un istoric, lumea de astăzi, mai ales că inclusiv prin numărul anilor pe care îi aveţi -87- aţi cunoscut atâtea? Şi lumea de astăzi în comparaţie şi cu cea de ieri.

Camil Mureşan: Să spunem ceva despre lumea de astăzi. Cred că puţini ar fi care, împreună cu mine, n-ar fi pesimişti în legătură cu lumea de astăzi. Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat inclusiv de o  vreme încoace, lumea de astăzi nu este liniştită. Iar ceea ce se întâmplă în ziua de astăzi, conflictele din Orientul apropiat, conflictul acesta din Ucraina –pe care eu îl găsesc cu totul stupid, să se lupte ucrainenii cu ruşii, când au luptat umăr la umăr şi au defilat în Piaţa Roşie pentru victorie împreună… Nu ştiu ce să spun, cred că omenirea nu e destul de matură încă. Sau nu vrea să fie. Omenirea de astăzi trebuie să se îndrepte către o punere hotărâtă a problemei păcii şi aşezării lucrurilor pe o platformă mai liniştită.

Rep: Dar a fost vreodată lumea matură? Adică, lumea tot creşte, se tot dezvoltă din punct de vedere al maturităţii sau sunt perioade de suişuri şi coborâşuri, o oarecare ciclicitate?

CM: Au fost asemenea lucruri, nu multe. De exemplu, în secolul al 19-lea au fost perioade de câteva decenii în care a fost oarecare linişte şi judecată cuminte între oameni.

Rep: Până la urmă, această linişte, pace, e o caracteristică a omului? Dacă luăm în considerare teoria evoluţionistă, avem în spate milioane de ani de evoluţie ca animal şi prin excelenţă, biologic, suntem programaţi să fim conflictuali, războinici…

CM: Din păcate…

Rep: Deci, pentru om, care e o starea firească, naturală: pacea sau războiul?

CM: Omul, cu inteligenţa lui, n-ar trebui să aibă niciodată înclinaţia spre o situaţie conflictuală. Totdeauna ar trebui să caute împăcarea, pacea şi ar fi mult mai fericit. Dacă ne uităm în urmă, constatăm că de sute şi de mii de ani este groaznic ceea ce a săvârşit omul, nici n-ar trebui să ne amintim de lucrurile astea.

Rep: Ce-i lipseşte lumii de astăzi?

CM. Cred că îi lipsesc multe şi nu cred că vor trece mai mult de câteva zeci de ani până când eventual se va ajunge la un făgaş mai odihnitor, mai liniştit.

Rep: Sau se va sfârşi…

CM: Sau se va sfârşi! Şi poate că nici n-ar fi rău…

Rep: Malraux spunea că secolul acesta va fi religios sau nu va fi deloc. Ce vroia să spună, că omenirea va depăşi această etapă materială şi că se va axa mai mult spre spiritualitate? Ceea ce implicit ar însemna şi mai multă linişte, pace şi mai puţine războaie?

CM: Nu ştiu exact ce a vrut să zică, dar a spune că omenirea nu va fi deloc e exagerat. Până la urmă, se constată că după perioade de criză, omenirea s-a smuls şi a reuşit să ajungă pe un teritoriu mai calm, mai liniştit. Iată, de exemplu, numai bunicii noştri îşi amintesc cât de liniştită a fost perioada 1870-1914. A fost o perioadă în care moneda a fost stabilă zeci de ani, cumpărau orice, case, vite, fără mari probleme. Au fost perioade de încordare politică, dar nici un moment, nimeni nu şi-a pus problema iminenţei unui război şi mai ales al unuia catastrofal. Ceea ce s-a întâmplat în 1914 este o catastrofă fără precedent. Să moară milioane de oameni, de ce? Dacă stai să te gândeşti, să analizezi din punct de vedere politic, războiul acela n-a avut nici un rost. La începutul războiului, un politician german sau austriac tocmai atrăgea atenţia că nu mai suntem în perioada în care oamenii să-şi declare război pentru dispariţia unei persoane, atentatul de la Sarajevo. A fost absurdă toată chestiunea, se putea aplana foarte bine.

Rep: Chiar aşa: de ce izbucnesc războaiele?

CM: De ce?! Izbucnesc pentru că oamenii nu sunt destul de cuminţi spre a se opri la timp. Am citit odată un minunat studiu despre Iulius Cezar, scris de Theodor Mommsen, marele istoric, şi care spune un lucru: Cezar a fost cel mai mare strateg din toate timpurile pentru un singur motiv, că întotdeauna a ştiut unde şi când să se oprească. Pe când ceilalţi totdeauna au mers prea departe; chiar oameni geniali, cum a fost Napoleon.

Rep: Care credeţi că a fost cea mai bună perioadă din istoria României?

CM: Mai întâi să vedem de când datează România, că nu datează decât de pe la 1860-1870.

Rep: Ce mai bună perioadă din istoria acestor locuri…

CM: E greu de spus, dar dacă am vrea să şi glumim puţin, atunci să ne uităm un pic la perioada aceea de după venirea lui Carol I şi până la 1914. Dacă citeşti numai semiglumele lui Caragiale din tot ce se întâmpla atunci în România, constaţi că lumea era foarte liberă pe vremea aceea, cum n-a fost niciodată în trecut. Spuneţi-mi  dvs când s-ar fi putut spune ulterior unui copil: şezi frumos, că te vede madam Carol. S-a spus lucrul acesta şi s-a scris (râde).

Rep: Perioada de acum –politică, socială, economică- se aseamănă cu vreo altă perioadă din istoria României?

CM: Are o oarecare asemănare cu perioada interbelică, pentru că şi atunci, după 920, prin 930, a fost multă agitaţie, multă luptă, hai să-i spun fratricidă, între oamenii politici. Dar am impresia că totuşi pe vremea aceea, cu toate inadvertenţele ei, oamenii parcă trăiau mai mult pentru anumite idei. Pe când astăzi nu văd oameni decât trăind pentru imagine personală. Ce s-a întâmplat în timpul din urmă cu anumite partide politice: cum a putut să dispară Partidul Naţional Ţărănesc? Cum a putut să comită asemenea inadvertenţe un partid ca cel liberal?

Rep: La ce inadvertenţe vă referiţi în cazul PNL?

CM: De exemplu, descompunerea lui acum…

Rep: Dar liberalii au tot avut multe fragmentări din 1989 încoace…

CM: Liberalismul datează de 200 de ani în lume şi chiar la noi datează de o sută şi ceva de ani. Şi pentru câteva nepotriviri de păreri să îl aruncăm aşa, peste bord…

Rep: Ce anume e greşit? Cine?

CM: Cred că noi nu suntem o naţie destul de matură din punctul acesta de vedere al judecării prin vot a persoanelor care aspiră la putere. Să nu fim excesiv de pesimişti, dar mă întreb dacă milioanele de oameni de la ţară care merg la vot o dată la patru ani au maturitatea celor din Anglia,   de exemplu, care îşi dau o dată votul şi peste patru ani îl dau la fel, foarte rar îl schimbă. La noi…

Rep: Avem noi ceva defect în genă? Sau e de vină sistemul în care am crescut şi ne-am format?

CM: Nu avem un defect în genă, dar nu suntem un popor destul de cult, destul de matur din punct de vedere politic.

Rep: Din cauza noastră a fiecărui, din cauza sistemului? Constatăm asta, dar ce putem face să nu mai fie aşa, să remediem? Am fost altă dată mai maturi?

CM: În perioada interbelică, deşi nu ne putem lăuda cu o maturitate politică deosebită, se putea prezice ce va urma în legătură cu alegerile următoare. Prezicere relativă. Îmi aduc aminte de faimoasele alegeri din 37, 38. Nimeni n-a crezut că liberalii vor avea peste 40%, dar au avut 37% şi lumea a prezis acest lucru. Şi eu până astăzi mă mir de ce a trebuit înlăturat un partid care avea 37% şi care devansa cu peste 20% al doilea clasat, de ce a trebuit înlăturat de la putere şi aduse formaţiunile acelea care nu au avut nici o viabilitate şi cu care a jonglat Carol al II-lea şi care ne-au făcut foarte mult rău, pentru că ne-au îndreptat pe o cale aventuristă a politicii. Din 38 noi nu am mai avut o viaţă politică matură. Lumea vorbeşte de dictatura regală. A fost o dictatură regală, dar o dictatură lipsită de consistenţă.

Rep: Că aţi amintit de regalitate, aceasta ar putea fi o soluţie pentru România? Şi posibilă? S-ar potrivi mai bine felului nostru de a fi?

CM: Văd că în timpul din urmă se încearcă destul de mult a se reacredita ideea unei posibile reveniri a regalităţii. Eu nu cred prea mult în chestiunea asta. Au trecut atâţia ani de la înlăturarea regalităţii şi nici atunci şi nici acum nu se vede o reacţie solidă în favoarea regalităţii. Soluţia ar fi mai degrabă aceea a unei consolidări –revin la ideea maturizării- a unei republici superioare celei de azi în ceea ce priveşte aşezarea ei pe un temei solid. Pentru că, aşa cum conversam adineauri, parcă nu am avea destulă forţă, destulă tărie de a ne aşeza pe un teren solid şi previzibil.

Rep: Ce să dea această superioritate a republicii? Pentru că noi e foarte greu să ne schimbăm peste noapte ca structură interioară.

CM: Poate că privesc lucrurile într-un mod puţin cam îngust, dar aşa cum mă uit la viaţa politică din jurul nostru constat că e foarte multă lipsă de maturitate, de aşezare în ce priveşte soliditatea anumitor instituţii ale statului. Justiţia mi se pare câteodată de-a dreptul ridicolă în ce priveşte modul cum îşi organizează sentinţele, parasentinţele şi contrasentinţele ei. Vezi oameni arestaţi astăzi şi apoi nu mai ştii nimic de ei. De ce? Împotriva unui om pe care îl arestezi trebuie să ai dovezi pentru care l-ai arestat şi dacă ai dovezi, atunci trebuie să le aduci în faţa judecăţii şi să-l condamni în temeiul unor legi. Parcă la noi n-ar exista acest lucru.

Rep: Revenind la regalitate: se speculează că prinţul Charles –care are şi ceva legături de rudenie cu familia regală a României- ar putea să cocheteze cu ideea de a veni cumva la conducerea României…

CM: Are ceva, dar legătura aceasta de rudenie nu mi se pare că ar justifica în nici un caz o tentativă de revenire a lui. El, ceea ce are…. Sunt anumite afinităţi între familia lui şi familii de nobili unguri din Transilvania, de unde amorul lui pentru Viscri, cumpărarea de case acolo, aşezarea lui şi poate şi o anumită preferinţă personală. Oricum, nu văd cum un om ca el ar putea măcar o clipă să se încline, să renunţe la perspectiva unei moşteniri ca aceea engleze pentru a se pierde în această ţărişoară mică şi nesigură care este România. Eu n-aş face-o în locul lui.

Rep: Vă întrebasem de perioadele bune ale României? Dar ale lumii? Au existat asemenea perioade? Se suprapun cu ale noastre?

CM: Noi nu am avut perioade forte bune care să coincidă cu perioade bune în istorie. De fapt, istoria universală nici nu are perioade deosebit de bune. Întotdeauna, dacă ne uităm în urmă cu un secol, două, trei, exceptând câteva decenii, viaţa, omenirea a fost îndoielnică, a fost nesigură. Constatăm aşa de multe războaie. Dacă ne oprim la momentul în care Napoleon îşi încheie cariera şi urmează câteva decenii relativ mai sigure, apoi, înainte, secolul al 18-lea, Revoluţia Franceză şi atâtea războaie zise economice sau religioase… Sau în secolul al 17-lea războaie religioase grele, crude, cum a fost acela de 30 de ani din Germania. Mai înainte, la fel. Niciodată omenirea nu a trecut global printr-o perioadă de linişte în care să zici că zeci de ani ea a respirat uşurată şi a reuşit să-şi elimine aceste tare de care suferea genetic, această tendinţă spre o anumită agresivitate prostească care rezultă din examinarea istorică.

Rep: Vă propun să ne jucăm un pic cu ideile. Sunteţi fiu de preot, pe de o parte, om de ştiinţă, istoric, pe de altă parte, care cunoaşte omenirea cu instrumentele ştiinţei. Cu atâtea imperfecţiuni pe care le are omenirea, de care ziceaţi şi dvs, cum aţi face lumea sau cum i-aţi cere lui Dumnezeu să refacă lumea?

CM: O, Doamne! (râde) La multe ar trebui să se angajeze. Să precizez şi un lucru: sunt fiu de preot, în sensul că tatăl meu a studiat teologia în tinereţe, dar pe urmă a părărsit-o cu acordul superiorilor săi şi a devenit profesor de literatură română. Cum ar trebui să fie făcută lumea?! Îmi puneţi o întrebare care depăşeşte pe absolut oricine.

Rep: După cum arată, Dumnezeu parcă ar mai avea de lucru la ea… Sau ne-a lăsat şi pe noi să mai facem…

CM: Da, şi-a mai lăsat o margine…

„Eram îndrumat de tata să citesc foarte multă literatură şi poezie şi am dobândit o înclinaţie spre aceste genuri literare. Până astăzi poezia îmi este familiară şi pot să recit foarte multe lucruri –fragmentar, că am mai uitat- din literatura română şi universală pe care le-am învăţat pe vremea aceea. Mi-a plăcut şi istoria şi în final am optat pentru istorie şi nu pentru filologie, pentru că ceva îmi lipsea, talentul literar, pe care tatăl meu l-a avut. Am zis că decât să fiu un publicist mediocru, mai bine să abordez o disciplină în care să pot să mă şi afirm cumva. Istoria mi-a fost a doua înclinaţie”

Camil Mureşanu


Publicitate

Postaţi un comentariu