Comuniune

Septimiu Moga, economist

Transparența cristalului din carbon, format în milioane de ani în măruntaiele pământului, nu putea fi observată de un ochi profan, trebuia să fi inițiat în observarea fiecărei neregularități, fiecărei mici fisuri care îi puteau distruge perfecțiunea aproape matematică. Cel inițiat privea prin lupa atașată ca o prelungire a ochiului drept imaginând fiecare muchie pe care o va finisa cu aparatele sale, fiecare etapă a șlefuirii va scoate în evidență perfecțiunea, ascunzând sau eliminând micile imperfecțiuni. În vitrina bijutierului diamantul va luci impecabil, stârnind admirația privitorilor și exigența celui ce o va dărui montată pe un inel, o diademă, un colier sau o tiară. Dar deocamdată era doar analizată de experți, o piatră ce urma calea pieței fără contract, fără sofisticate proceduri juridice, ci doar un ritual al strângerii mâinii. Cei doi, îmbrăcați după tradiția iudaică, s-au ridicat de la masă, s-au privit în ochi și și-au strâns mâna. Contractul fusese încheiat. Pietrele de valoarea unei  locuințe confortabile în orice metropolă din lume au fost împachetate într-un săculeț închis la culoare și date în schimbul unei promisiuni verbale de plată. Încrederea era toată garanția, iar tradiția ținea loc pentru toate reglementările din lume.

Era o comunitate specială, o comunitate închisă cu o istorie de câteva sute de ani, în orașul belgian Anvers. Comunitatea se lega prin limbă, credință, obiceiuri și poate o comunitate de profesioniști, profesioniști care doresc să se cunoască între ei, să se atingă să-și spună idealurile, dorințele și temerile și noutățile care invadează lumea comerțului cu nestemate. Acele nestemate nu au o valoare materială, ele sunt o valoare umană care are forma cristalelor de diamant. La fel sunt chirurgii care doresc atât de des să se întâlnească, să vorbească unii  cu alții, să dea mâna. Mâna aceea sigură care dă viață, mâna aceea ce pornește inimi ce s-au oprit pentru o vreme dorește să strângă mâna colegului din altă parte a lumii, care dă viață la rândul său. Și ei sunt uniți în credința divină a binelui ce-l pot face. Urmează aceleași ritualuri, care se numesc protocoale medicale, la fel în bogata Elveție ca și săraca Somalie. Instrumentarul diferă. La fel ca doi preoți, unul ce slujește într-o catedrală și altul în satele pierdute din Africa sau în tundra rusă. Asemeni se întâlnesc istoricii care din colbul arhivelor și țărâna șantierelor arheologice, după rânduiri de ei știute readuc la viață poveștile oamenilor de demult. La fel se întâlnesc noii alchimiști, fizicieni, chimiști sau matematicieni, ce inventează noi forțe și energii din pietre sau gaze amorfe. Și ei se adună să-și împărtășească noile formule și postulate ale universului, în coduri criptate, de neînțeles pentru profani. Pentru ei strângerea mâinii sau o îmbrățișare colegială este semnul că omul s-a descoperit pe sine din substanța universului, omul și societatea se aliniază noilor teoreme, noilor fizici, noilor matematici.

Undeva pe vârful unui dâmb în deșertul Atacama, dar atât de apropiat de cel mai întins ocean planetar, unde apa refuză să ude pământul, rămânând rece și neliniștită în Pacific, doi astronomi așteptau momentul observării unei licăriri care spunea multe. Trebuia să fie confirmarea nenumăratelor calcule. Ochii erau prea slabi să privească. Totul trebuia să depindă de capacitatea computerelor și nenumăratelor oglinzi de a capta sclipirea aceea insesizabilă a stelei purtătoare de exoplanete. Imaginea apărea pe displayul computerului încet, line cu linie, pixel cu pixel. Era o nestemată la mii de ani lumină. Fiecare imperfecțiune a imaginii va fi remediată prin programul calculatorului, fiecare lucire trebuia să apară în așa fel încât să reveleze un posibil Pământ. Cei doi au privit ecranul, un zâmbet s-a întins pe chipurile lor, s-au privit în ochi. Ritualurile acelea încriptate în formule sofisticate au revelat minunea. Steaua purta cu sine o planetă. Era poate pământul cu omenirea ei cu tot. El nu costa nimic, era comuniunea unor oameni a căror avere este cerul în care ne regăsim și ne căutăm adesea viitorul. Acestea sunt comunitățile. Ele se formează din ritualuri și credințe comune, din încrederea și mai ales din strângerea de mâini și din luminile ochilor ce se întâlnesc și prin fereastra sufletului devin un trup.

Altfel nu se poate!

Postaţi un comentariu