Vedere de la mare. Panoramică şi gri

Gara Mangalia e o clădire mediteraneană care se albeşte sub soarele de la malul mării. Doar câteva trenuri mai ajung până aici, forfota din anii ’70 – ’80 a dispărut. Cele patru linii de îmbarcare par acum multe. Cel mai obosit dintre trenuri e probabil cel care ajunge în crucea zilei, pe la trei, tocmai de la Oradea, după o călătorie de peste 20 de ore.

Mangalia e una porţile Dobrogei, cea de Sud. Pe acolo se ajunge în Sudul Litoralului. E un sud cu două părţi, partea de Sud a Sudului cu Vama Veche, Doi Mai şi noul port Limanu şi partea de Nord a Sudului cu staţiunile construite din temelii în timpul regimului Ceauşescu. Ele sunt, dacă punem la socoteală şi Mangalia ca staţiune, în număr de şapte: Mangalia, Saturn, Venus, Cap Aurora, Jupiter, Neptun, Olimp.

Mangalia, o cetate uitată

Zidurile Cetatii Callatis

Mangalia are o faleză principală pe care se găsesc cele şase hoteluri, un sanatoriu, spitalul municipal, portul turistic şi judecătoria, trei vile de protocol cu acces interzis. Printre ele presărate terase, chioşcuri şi gherete. Unul dintre hoteluri, în renovare. Cu schelele pe el, cu scripeţi, cu mormane de moloz, muncitori înnegriţi de soare. Şi câini. Mari, umili, flămânzi, costelivi, cu blana năpârlită. Un târg de antichităţi tot pe faleză. Turiştii, atâţi câţi erau, erau în portul turistic lângă care primăria a amenajat un părculeţ de joacă pentru copii şi a amplasat ceva cuşti cu păsări exotice. Mai este pe faleză, în zona vilelor de protocol o statuie a lui Eminescu, pe care oraşul a primit-o de la o artistă canadiană din diasporă şi s-a simţit obligat să o instaleze pe malul mării.

Ani de zile, turiştii au putut vizita ruinele cetăţii Callatis. La Callatis au venit vechii greci în urma previziunilor unui oracol care i-a trimis aici să zidească o cetate. A fost singura cetate doriană de la malul Pontului Euxin. Practica un sistem de conducere de tip oligarhic, puterea era în mâna câtorva familii. Oraşul a avut cândva glorie şi cărturari de seamă. Un anume Demetrios din Callatis a alcătuit o documentată enciclopedie de geografie, cuprinsă în 20 de cărţi, despre Asia şi Europa. Un altul, Istros din Callatis, a scris un volum despre tragedie, iar Satyros originar de aici, dar trăitor în Egipt, a scris „Viaţa lui Euripide”. Mai provenea din Callatis şi filozoful Heraclid, pomenit de Diogene Laerţiu, trăitor şi el în Egipt, la curtea lui Ptolemeu, şi care a scris 6 cărţi despre succesiunea în timp şi despre Raţionamentul lembeutic.

O parte din Portul Callatis se află şi acum sub ape. Oraşul actual nu-i pomeneşte însă pe niciunul nicăieri. Portul însă a fost descoperit şi cercetat, s-a găsit şi o corabie scufundată. Specialiştii au spus că sub ape e o comoară din punct vedere arheologic. Şi gata, subiectul s-a închis. Cei care vizitează oraşul nu pot afla nici locul unde a fost, nu au la dispoziţie nici imagini. Iar despre turism arheologic subacvatic în zonă nici nu poate fi vorba. Pentru publicul larg rămăseseră doar ruinele oraşului de la suprafată, în fapt urmele unor locuinţe, ceva fundaţii. Nu s-a omorât nimeni cu mari amenajări, nu era ghid pentru turiştii curioşi ajunşi din greşeală în zonă, doar câteva plăcuţe explicative, nu era iluminat, dar chiar şi aşa, în părăsire, locul avea farmec. Un izvor cu apă sulfuroasă cu amenajarea lui antică aducea turişti dornici de o cură cu apă minerală.

Cetatea a fost pe rând acoperită de locuinţe tătare, de blocuri comuniste în curtea cărora mai putea fi zărită câte o coloană, iar în cele din urmă o parte din ce a mai rămas a fost dus în curtea din spatele Muzeului de Istorie. Acum lucrurile s-au „desăvârşit”, o bună parte din cetate a mai dispărut prin extinderea şi modernizarea stadionului echipei de fotbal locale. Echipa se numeşte, cum altfel, Callatis Mangalia. În rest oraşul este murdar, cu gunoiul neridicat, cu resturi şi ambalaje pe jos, prăfuit, cât să-ţi taie pofta să cauţi printre blocuri şi chioşcuri, tarabe, dispuse de-a valma, cele câteva fermecătoare locuinţe tătăreşti, cochete şi umbroase, unele construite la începutul secolului.

Saturn

Staţiunea Saturn începe dintr-o dată din parcarea unui bloc din Mangalia. Nu e nicio glumă. Hotelurile Atena şi Diana sunt vizavi de apartamentele oamenilor de pe strada Rozelor. În plin sezon estival, Saturnul era năpădit de vegetaţie, ploile abundente ale primăverii şi începutului de vară au făcut staţiunea mai verde ca niciodată. Hotelurile au denumiri tematice. Cele mai mari trei se numeau Hora, Balada şi Doina. Astăzi ele se numesc Hora, Balada şi …. Sirena. Sunt modernizate şi completate cu baze de tratament balnear, pentru persoane care ajung aici cu bilet de tratament, şi care asigură afluenţa de turişti. O altă grupă de hoteluri au denumiri de ape curgătoare: Siret, Mureş, Prahova, Cerna. Urmează cele cu denumiri inspirate din opere lirice: Tosca, Aida, Narcis, Cleopatra, Semiramis. Hotelurile sunt în mare parte de două şi trei stele.

Unele sunt închise, altele au ceva turişti, iar altele sunt de-a dreptul părăsite şi vandalizate, acoperite cu plase cenuşii de protecţie aruncată peste ele. În mijlocul staţiunii se află câteva hoteluri mai mici recent construite şi unul meschin, smaraldiu, trântit pe ceea ce trebuia să fie spaţiul verde dintre două hoteluri comuniste, dar care afişează la intrare cinci stele şi un portar tânăr în blugi şi maieu. Peste drum nişte adolescenţi veseli coc Kurtos Colacs pe care îi uscă cu un uscător de păr. În spate erau satele de vacanţă cu vilişoare care astăzi au devenit proprietăţi particulare şi care au fost renovate şi decorate de către fiecare proprietar după cum l-a tăiat capul. Ba le-au mai şi împrejmuit, în aşa fel încât ceea ce ar fi trebuit să fie parcul staţiunii a dispărut.

eforienord_litoral_romania

Saturnul beneficiază de o comoară de plajă largă şi foarte lungă. Bineînţeles că murdară şi cu mormane de alge pe aici pe colo, pe unde le-a dus apa. Undeva înspre Venus se află un izvor de apă sulfuroasă mezotermală. Apa curge dintr-o instalaţie mare ruginită, ceva care aduce a pompă, pe două părţi. Sulful sedimentat pe instalaţie s-a împletit cu mizeria, pute şi îndepărtează plimbăreţii de pe plajă. Cîndva o tablă ruginită spunea câteva vorbe despre proprietăţile excepţionale ale oribilului izvor, dar a dispărut.

Venus

Şi uite aşa intrăm în staţiunea Venus. Venusul are la intrare o imensă parcare. Goală. În mijlocul parcării sunt cinci bazine mărişoare cu apă pe fund pentru cele câteva broscuţe. Lângă bazine sunt cabine de duş şi toalete. O tablă vorbeşte despre proiectul şi investiţia europeană din 2011, cu scopul de a exploata apele minerale bogate în magneziu, sulf şi calciu, prin care li se oferea ogratuit turiştilor posibilitatea unei cure balneare. Vorbim cu paznicul: „Mai funcţioneză bazinele astea?”  Nuuuu… De ce? Păi dacă două sunt sparte… Dar acum un an, doi, veneau oamenii. Nu, că nu ştia nici dracu de ele”. Privim parcarea imensă, de pe marginea ei bazinele nu se văd, nu sunt semnalizate. Nici orăcăitul broaştelor nu ajunge până la noi. La o aruncătură de băţ se văd ruinele unuia din cele mai frumoase şi ingenioase hoteluri de litoral, hotelul Adriana o clădire curbată în formă de S, cu o linie de balcoane desfăşurate la fiecare etaj pe toată suprafaţa faţadelor. Hotelul era acum doi ani în renovare, acum şantierul e părăsit. Hotelurile fanion ale staţiunii Venus, cele care apăreau pe cărţile poştale ale anilor 80, au nume de păsări: Vulturul, Cocorul şi Pajura. Ansamblul arhitectural unitar s-a bucurat doar de renovarea hotelului Vulturul. Curtea interioară, mare, cu terase şi piscine, zace în degradere de cel puţin 10 ani. Mai încolo este hotelul Egreta o clădire cu ferestre mici şi fără balcoane, un evident eşec arhitectural. Hotelul din incintă paradoxal funcţionează, şi terasa, ba mai mult acolo era găzduit la ora vizitei noastre un festival de muzică populară. Celelalte hoteluri ale staţiunii, cotate în mare majoritate la două şi trei stele, au nume de fete (doar nu degeaba se numeşte staţiunea Venus): Raluca, Sanda, Irina, Silvia, Anca, Lidia, Carmen, Brânduşa, Dana. Hotelul Raluca de trei stele este de formă circulară cu grădină interioară şi cu balcoane semicirculare pe exterior. Este o realizare arhitecturală remarcabilă a anilor ’70. La recepţie nimeni nu ştie să îţi spună cine este arhitectul hotelului. Evident în mijlocul staţiunii a apărut şi hotelul de cinci stele, refăcut dintr-un vechi hotel comunist, extins, redecorat, modernizat, cu piscină alipită şi alte facilităţi care i-au adus clasificarea de cinci stele. Patronul nu a ţinut la tradiţia staţiunii cu nume de fete, i-a spus Inter sau Interagro, nu ne-am dat bine seama după reclamele de afară. Între două hoteluri, în mijlocul staţiunii în sediul unui fost restaurant „Calipso” se află şi un sediu al Fundaţiei Universitare „Dunărea – Marea Neagră”, cu facultăţi de Drept, Psihologie, Inginerie şi Comunicare unde poţi face însă şi cursuri de ospătar, cameristă, paznic, recepţioner, adminstrator pensiune. Stresul studenţilor în sesiune arată la fel şi pe faleză, să ştiţi.

Dar pentru familiile cu copii mici plaja de le Venus e cea mai potrivită. Apa e până la genunchi pe zeci de metri de la mal.

Cap Aurora

capaurorabun

Pe un deluşor se află staţiunea Cap Aurora. Staţiune minusculă cu zece hoteluri legate între ele, pe o faleză înaltă zigzagată. Între hoteluri doar trei locuri de ieşire. Hotelurile sunt de două şi trei stele, au o arhitectură în consens cu malul stâncos pe care se află staţiunea. Merită o menţiune hotelul care şi a decorat balcoanele cu flori curgătoare. Piscina de la Legenda spune că staţiunea a fost  construită în doar nouă luni, în 1973. Hotelurile au denumiri de pietre preţioase: Onix, Diamant, Safir, Rubin, Coral, Agat, Topaz, Cristal, Opal şi …. California. Staţiunea nu benficiază de bazar, piaţă, magazine prea multe nu sunt. Şi poate că mai bine aşa. În fond Venusul şi Jupiterul sunt extrem de aproape. Mai trebuie făcute două menţiuni: nici un hotel nu e părăsit sau în renovare, doar satul de vacanţă „Cătunul”, unde cânta pe vremuri Iuliu Merca cu Semnal M a pierdut lupta cu timpul şi e o ruină. Nici măcar mica grupare de hipioţi care se aciuiase în golful „Satului pescăresc” cu rulote, colibe de stuf şi bărci fără motor nu mai acolo.

Jupiter

Jupiterul era la ora vizitei noastre cea mai vie dintre staţiunile litoralului. La intrarea dinspre Cap Aurora se dezvoltase Hotel Delta cu mai multe clădiri, cu facilităţi de tot felul. Hotelurile principale aveau nume de corpuri cereşti: Meteor, Cometa, Atlas. Acum se mai numesc: Olimpic, Capitol. Hotelurile mai mici din interiorul staţiunii au nume de flori: Mimoza, Camelia, Iris, Nalba, Violeta. Sunt hoteluri mai mult de trei stele. Magazinele erau deschise, aveau şi librărie. Un plus: nu am văzut hoteluri părăsite. Cele două campinguri foarte moderne, cu piscine şi jocuri de lumini sunt de remarcat. La fel şi hotelul Scoica. Nu ştiu de ce, dar aici părea mai curat, mai măturat cel puţin. Surpriza cea mare a fost cea a Teatrului de vară. Toate staţiunilr din Sudul Litoralului fuseseră prevăzute cu teatre de vară. De obicei aici rulau filme de vară sau se desfăşurau spectacole de varietăţi. Acum sunt pustii şi închise toate, îngropate în bălării. Camerele au în majoritate televizor, dacă vrei să vezi un film, iar varietăţile şi guriştii s-au mutat pe terasele şi în restaurantele hotelurilor. La Jupiter s-a deschis totuşi Teatrul de Vară, renovat, vesel, elegant, cu stagiune anunţată. Spectacolele sunt ale unor trupe de teatru profesioniste din capitală. Pe afiş i-am zărit pe Manuela Hărăbor, pe Valentin Teodosiu, Paul Ipate. Am văzut şi spectacole de teatru pentru copii, şi concerte rock.

Neptun

Hotelurile din Neptun au rămas în marea lor majoritate la două stele, ba am văzut şi unul de o stea. Sunt demodate, învechite şi doar puţin ocupate (asta după luminile de la camere, după hainele puse la uscat, după balcoanele deschise). La un hotel era un târg de produse româneşti: haine şi încălţăminte. Scumpe, ieşite din modă, bătrâneşti (nu clasice!). Şi cu multă marfă lăsată în lăzi, într-un hol neluminat, cu standuri înghesuite. Vânzătorii melancolici mâncau seminţe. Terasele şi magazinele erau multe încă nedeschise. Nici măcar pe terasele de pe plajă cu canapele lor elegante de piele albă nu era şters praful, că de public nu putea fi vorba. Singurele reclame care împânzeau staţiunea erau cele ale unei terase care oferea pizza ieftină. Spectacole nu, nici pe terase nici altundeva. Nici o chemare la discotecă sau la vreun club. Iar Mallul de la marginea staţiunii era părăsit. Parcă am zărit totuşi vreo două şantiere în jurul hotelurilor. Prăfuit şi inundat de bălării, Neptunul la începutul sezonului estival pare cea mai dezamăgitoare staţiune a sudului litoralului.

litoralul-romanesc

Olimp

Olimpul cumva supravieţuieşte. Cam pustiu ce-i drept. Noroc cu restaurantul Cireşica, vizibil modernizat de pe vremea când trăgea a „Bombă”. Hoteluri de două stele sunt în interiorul staţiunii cu denumiri de zone geografice: Clăbucet, Crişana, Galaţi, Maramureş, Muntenia. Multe sunt nerenovate. În curtea unora au răsărit piscine, au mai fost şi pavoazate. Hotelurile de pe faleză, multe dintre ele ridicate la rang de patru stele, par că arată şi o duc mai bine. Sunt renovate, modernizate şi elegante în felul lor

Pe nici o staţiune de litoral nu există medic de staţiune, orice urgenţă medicală se rezolvă la Spitalul Municipal din Mangalia. Magazinele şi bazarurile sunt cu aceeaşi marfă de acu câţiva ani, la fel peste tot. Nu am văzut nici un magazin de artizanat sau de suveniruri mai acătări. Nimic de artă tradiţională. Nici un produs manufacturat. Predomină eternele chinezării.

Pizza este eternă, omniprezentă şi probabil că se vinde foarte bine. Din moment ce singurul restaurant cu specific turcesc pe care l-am găsit în Venus, cu toate că avea candelabre de sticlă mozaicată, sofale tapiţate cu mătase, ceai aromat, narghilele, inclusese în meniu şi pizza.

O altă caracteristică a sudului litoralului este că nu cred să fie vreo staţiune fără şantier, se renovează hoteluri, circulă basculante, stivele de lemn, de gresie, de materiale de construcţii se coc la soare, betonierele huruie. Patronii de hoteluri se străduie să le modrrnizeze, să închidă balcoanele, şi în faţa noilor faţade să lipească coloane de care să ataşeze balcoane noi. Marea bătălie este cea a construirii de piscine şi aqua-parcuri, care răsar printre hoteluri în grădinile şi în spaţiul liber dintre hoteluri. La sfârşitul lui iunie erau însă pustii, sperăm ca publicul din iulie şi august să le prefere. Plajele sunt însă pline de ambalaje, de resturi, de peturi, doze de metal şi seminţe unele din sezonul estival trecut. Fie terasa cât de mică, muzica dată tare se ridică. Aici gusturile se amestecă: hiturile dance şi muzica populară par însă să fi câştigat la umăr bătălia. Cu o categorisire totuşi: dance-ul e suveran pe plajă, iar populara susură etern şi fascinant sub balcoanele hotelurilor.

Apa mării însă era limpede, frumoasă şi de un albastru de o mie de feluri, stăpânită de golfuri şi diguri.


Publicitate

Postaţi un comentariu