Arteră spre inima Balcanilor (III): Bosnia și Herțegovina, încremenită în proiect

Pe lângă Szeged-Belgrad-Niș-Skopje, o altă arteră care ajunge în inima Balcanilor este prin Slovenia și Croația, spre Sarajevo. Am mers pe acest traseu în primăvara lui 2019, de la Maribor până în Sarajevo, via Zagreb și coasta dalmată, pentru a documenta două proiecte majore europene din Slovenia și, respectiv, Croația, cele două state ex-iugoslave care sunt acum parte din Uniunea Europeană. În Slovenia m-a interesat programul de reciclare a deșeurilor și centrul de management al acestora din Ljubljana, unul dintre cele mai performante din Europa. În Croația, am scris despre podul Pelješac, care va uni, la finalizare, zona Dubrovnikului de restul Croației. Însemnările de mai jos sunt subprodusul celor două materiale menționate, susținute financiar din fonduri europene. La întoarcere, nu puteam rata o zi de pauză, în Sarajevo, după o oprire scurtă la Mostar.

• Citiți aici partea I a reportajului
• Citiți aici partea a II-a a reportajului

Trecerea din Croația în Bosnia a fost cu emoții, fiindcă nu aveam asigurare auto valabilă pentru a doua țară. Din fericire, vameșii bosniaci nu au cerut-o, fiind convinși, bănuiesc, că vom trece prin țara lor ca trenul prin gară, în drum spre zona Dubrovnikului. Oricum, în primul oraș de după graniță, și singurul port al Bosniei, am oprit și am făcut asigurarea. Este vorba de Neum. Un oraș pe care l-am găsit posac și cu oameni acri, poate și din cauza vremii mohorâte. Să fii la câțiva kilometri de Uniunea Europeană, și într-o parte și în alta, dar fără să beneficiezi de avantajele pe care aceasta le oferă cetățenilor săi nu poate fi decât frustrant.

„Culoarul Neum” secționează de-a lungul a circa opt kilometri litoralul croat, făcând ca regiunea Dubrovnikului să fie o exclavă, înconjurată de Bosnia și și Muntenegru. De aici și interesul național al croaților de a construi Podul Pelješac, în larg (dar nu foarte în larg) față de Neum, care să le unească țara. Iar de aici, aversiunea bosniacilor față de proiect și îngrijorarea, legitimă, că podul va stânjeni traficul maritim către Neum.

Ciudatul culoar are o istorie interesantă. Astfel, în Evul Mediu, Dubrovnikul a cunoscut o perioadă lungă de glorie comercială, sub numele Ragusa. Republica Ragusa, de factură italiană, era o putere maritimă prosperă, trăgându-și bogăția din comerțul cu Imperiul Otoman. Corăbiile raguzane străbăteau Mediterana în lung și în lat, îmbogățind micuța republică, care a ajuns să joace un rol politic mult mai mare decât talia sa – ceva de genul Luxemburgului de azi.

Principala rivală a Ragusei era Veneția. La Serenissima controla pe atunci tot litoralul croat de azi, până în apropiere de Neum, de unde începea teritoriul republicii Ragusa. Pentru a evita o vecinătate directă cu ostilii venețieni, raguzanii au cedat de bună voie o porțiune de câțiva kilometri din țara lor către Imperiul Otoman, stat care controla Bosnia și Herțegovina, în interior. Turcii au alipit porțiunea cedată de raguzani la Herțegovina și, astfel, s-a născut culoarul Neum. În urma războaielor din anii 1990, acesta a revenit noului stat Bosnia și Herțegovina, asigurându-i un acces chinuit la mare.

Am urcat de la Neum drept spre nord, către alt oraș emblematic al Balcanilor, Mostar, capitala provinciei istorice Herțegovina. Drumul străbate un peisaj arid, printre dealuri pietroase, punctate cu jnepeniș și arbuști. La treizeci de minute de Neum, oprim pentru câteva fotografii la Hutovo, o fortăreață cu ziduri albe, care cândva străjuia drumul dinspre coastă spre capitala Herțegovinei, dar acum este abandonată. Zidurile se ridică în aceeași culoare cu stâncăria din jur, pătate de verdele arbuștilor. Deasupra, norii plutesc aproape apocaliptic.

Plecăm mai departe, după ce culegem ceva ce pare a fi lavandă sălbatică, care crește pe marginea drumului. Va fi un dar de efect pentru partenerele noastre, la întoarcerea acasă.

O altă oprire facem la Radimlja, un cătun unde se păstrează cea mai importantă necropolă cu stećci. Stećci sunt pietre funerare medievale specifice acestei părți din Balcani, care în anul 2016 au fost introduse în Patrimoniul Mondial UNESCO. Ele sunt reprezentative pentru populațiile slave, dar și pentru puțin documentatele comunități vlahe, care au trăit aici tot Evul Mediu. La Radimlja se păstrează cel mai compact grup de stećci, 133 de pietre funerare albe, de calcar, jumătate dintre acestea (63) fiind decorate cu basoreliefuri care înfățișează diverse simboluri, dar și cu siluete umane, cu mâini ridicate, în ceea ce pare un salut.

Pe câteva pietre apar și scene care descriu bătălii, lupte sau dansuri. Istoricii pun apariția acestei necropole în relația cu ascensiunea familiei de voievozi și cnezi vlahi Hrabren-Miloradović, care a dezvoltat o așezare (katun), pe un deal din apropiere. Într-o zonă unde apartenența etnică este un subiect încă foarte sensibil, prezentările din pliantele oficiale nu fac vorbire despre originea vlahă a celor care se odihnesc sub aceste monumente cu adevărat impresionante. Totuși, în fișa de nominalizare pentru înscrierea în Patrimoniul UNESCO se arată că cinci stećci de la Radimlja prezintă inscripții, care fac referire la membri ai familiei vlahe menționate.

Mai departe, poposim la Mostar, cu celebrul său pod ridicat pe la mijlocul anilor 1500, într-un singur arc, peste Neretva, râul tutelar al Herțegovinei. Podul a fost construit în lunga perioadă otomană a provinciei și a rezistat bine până în 1991, când a fost bombardat de trupe sârbești. Apoi, în 1993, tunurile efemerului stat croat Herțeg-Bosnia l-au făcut praf cu 60 de lovituri. Odată cu el s-a prăbușit și ceea ce el simboliza: conviețuirea pașnică între catolicii croați, ortodocșii sârbi și musulmanii bosniaci.

Distrugerea monumentului a provocat emoție globală. „Tunarii croați au distrus renumitul Pod Vechi din orașul bosniac Mostar, astăzi, făcând să se prăbușească unul dintre cele mai grațioase exemple de arhitectură otomană în râul Neretva”, scria New York Times în 10 noiembrie 1993. „Arcul, vechi de patru sute de ani, descris de un poet musulman ca «o semilună de piatră» era una dintre cele mai formidabile metafore ale vieții de zi cu zi de care se bucurau musulmanii, croații și sârbii din vechea Iugoslavie, înainte de a începe destrămarea violentă a țării în state-națiuni separate, la mijlocul lui 1991”, mai nota ziarul american.

În 2003, podul a fost reconstruit, folosind aceleași materiale și tehnologii ca cele originale. În 2004, lucrările au fost gata, iar în 2005, Podul Vechi din Mostar a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.

În centrul vechi al orașului de azi, am găsi un bazar pestriț, colorat și aglomerat, cât se poate de pașnic și foarte curat, unde cumpărăturile se pot face în kune croate, mărci bosniace sau euro. Un loc bun de rumegat ideile privind triumful comerțului asupra tunurilor este una dintre multele terase suspendate deasupra Neretvei celei verzi, de unde se vede perfect profilul grațios al podului. Parfumul unei cafele turcești și o baclava bine însiropată ajută și ele. Nu am avut din păcate prea mult timp de reverii sau reflecții, fiindcă Sarajevo, destinația finală a zilei, e relativ departe. La plecare din Mostar, nu departe de centrul vechi, cucerit de neguțători, am observat mai multe clădiri, unele ruinate, cu urme de proiectile în ziduri.

De la Mostar la Sarajevo șoseaua merge în paralel cu Neretva, de-a lungul celei mai frumoase văi pe care am văzut-o în Balcani. Drumul seamănă pe alocuri cu Valea Prahovei, pe altele cu cea a Oltului, iar uneori cu șoseaua danubiană dintre Orșova și Turnu Severin. Dar Neretva, cu apele limpezi și verzi-întunecate, nu seamănă cu niciun alt râu pe care l-am văzut. Străbatem cei 130 de kilometri pe îndelete, urmărind spectacolul râului și notând, la unison, că, cel puțin din fuga mașinii, Bosnia și Herțegovina arată mai îngrijit și pare mai curată decât România.
***
Dintre toate orașele iugoslave, Sarajevo, pe care l-am luat la pas a doua zi, are probabil cea mai încărcată simbolistică. Lăsând Istanbulul la o parte, este cel mai mare oraș musulman din Europa, efigie a stăpânirii otomane peste peninsulă, vreme de aproximativ jumătate de mileniu; este orașul legat de războaiele care au marcat începutul și sfârșitul secolului XX în Europa; este simbolul ascensiunii și prosperității Iugoslaviei, fiind singurul oraș dintr-un stat socialist care a găzduit jocuri olimpice, pe cele de iarnă, din 1984, cu excepția, desigur, a Moscovei (JO de vară 1980). Acum, Sarajevo este alt fel de simbol, cel al unui stat eșuat, a cărui constituție a reușit să aducă pacea, dar care este într-un permanent blocaj, cauzat de competiția dintre entitățile care îl alcătuiesc: Republica Srpska, pe de o parte, și Federația Bosnia și Herțegovina, cu o organizare inspirată de cantoanele elvețiene, pe de alta. Peste toată arhitectura statală complicată domnește un Înalt Reprezentant, cu puteri de veto asupra legislației. În mod cutumiar, acesta provine dintr-un stat al UE, iar locțiitorul său este american.

Existența Înaltului Reprezentant nu este privită cu simpatie nici de bosniaci, nici de sârbi, dar există temerea că, în absența lui, separatismul sârb s-ar putea manifesta prin secesiune, lucru care ar putea duce la deteriorarea situației. Și, se știe de cel puțin o sută de ani, războaiele din Balcani au tendința să se internaționalizeze. Astfel, cu un „vicerege” numit de comunitatea internațională, și două săbii băgate cu forța în aceeași teacă, Bosnia și Herțegovina pare o țară încremenită la jumătatea drumului, unde progresul și reformele întârzie în mod cronic.
***
Metaforic, Sarajevo de azi este ca o fată frumoasă îmbrăcată sărăcăcios, dar cu podoabe extravagante. Obrazul frumos sunt clădirile istorice și peisajul înconjurător, ca o căldare adâncă pe fundul căreia se află orașul, straiele sărăcăcioase sunt lipsa infrastructurii urbane moderne sau parcurile îngrijite, dar vetuste, iar podoabele extravagante sunt clădirile moderne precum Turnul Avaz, un zgârie-nori înalt de 142 de metri.

Turul ghidat de oraș pe care îl urmăm începe posac și continuă tot așa. De obicei, ghizii sunt persoane joviale, care încercă să întrețină o atmosferă relaxată. Poate așa sunt și în Sarajevo, dar ghidul nostru, un vlăjgan brunet, e apăsat încă de urmările războiului – sau războaielor – prin care a trecut orașul.

Turul începe chiar din fața clădirii unde a fost asasinat Franz Ferdinand în 1914, atentat care a declanșat Primul Război Mondial. Se trece apoi pe Podul Latinilor de partea cealaltă a râului Miljacka, până la primăria orașului, cu arhitectură austro-ungară, se trece înapoi râul și se plonjează pe străduțele pietruite, strâmte și întortocheate ale Baščaršija – vechiul bazar al orașului.

Baščaršija este principalul pol turistic al orașului și aduce cu sectorul similar din Skopje, cu Skadarlija belgrădeană, dar, într-o anumită măsură, și cu Centrul Vechi din București. Hanul Morića este următoarea oprire, în fapt un caravanserai transformat acum în restaurant și spații comerciale, cu un foarte interesant magazin de covoare orientale. Mai departe, ajungem la moscheea istorică a lui Gazi Husrev-beg, cel mai mare edificiu de cult musulman din Bosnia, distrus de trupele de sârbe în anii 1990, și reconstruit după război. Husrev-beg (Gazi înseamnă “viteaz”) a fost guvernatorul sangeacului Bosniei de mai multe ori, în prima jumătate a anilor 1500. E un nou prilej pentru ghid să vorbească despre localnicii toleranți și iubitori de pace, care au căzut victime unor războaie pe care nu le-au dorit. Participanții la tur tac, apăsați de o vină colectivă sau poate doar nepăsători. Din curtea moscheei se poate observa, pe dreapta, un ceas care arată ora, după mișcarea Lunii, fiind gândit să indice cele cinci momente ale zilei când musulmanii trebuie să se roage. Este considerat singurul ceas public de acest tip din lume.

Turul continuă cu clădirea sinagogii din oraș, acum muzeu, iar apoi lasă pe stânga clădirea bazarului acoperit (bezistan) ridicată de același Gazi Husrev-beg. Husrev-beg (gazi înseamnă viteaz) a fost guvernatorul sangeacului Bosniei de mai multe ori, în prima jumătate a anilor 1500.

Imediat după acest bazar, pe stradă este trasată o linie, care desparte centrul istoric otoman de cel austro-ungar. Este poate cea mai interesantă experiență pe care o poți avea în Sarajevo: privind într-o parte, se ridică clădirile cu trei-patru etaje în stilul familiar al Europei Centrale de la cumpăna secolelor XIX-XX, iar de cealaltă parte sunt clădirile mai scunde și mai vechi, de piatră, ale vechiului oraș otoman. Cele două lumi nu se întrețes aici, ci sunt despărțite de linia trasată cu rigla de vreun proiectant austro-ungar.

Dincolo de această linie, pe dreapta, urmează catedrala catolică, iar în fața ei să găsește o pată de vopsea roșie, ca o rană deschisă pe caldarâm. Astfel de pete pot fi întâlnite în mai multe puncte din Sarajevo, ele marcând lovuri unde au căzut obuze trase de artileria sârbă de pe dealurile care înconjoară orașul, în timpul asediului dintre 1992 și 1996. Ghidul vorbește din nou, posomorât, despre războaie.
***
După un astfel de tur se impune neapărat o pauză, iar Baščaršija geme de cevabdzinica – localuri unde se prepară delicioșii ćevapčići. O ședere îndelungată la o masă copioasă, cu o cafea neagră pe zaț gros, sau cu alt fel de întăritor (deși musulmană, Bosnia e laică, prin urmare alcoolul se vinde la liber) face parte din ceea ce bosniaci numesc ćeif, un cuvânt intraductibil, apropiat de tihnă. Alternativ, ćeif-ul se poate experimenta și la ultimul etaj, al 35-lea, al Turnului Avaz, unde funcționează un restaurant cu o panoramă superbă asupra întregului oraș. De aici, Sarajevo se vede ca în palmă, cu complexul olimpic, încă funcțional, cu Podul Latin, lângă care a început Primul Război Mondial, cu Baščaršija otomană și centrul vechi austro-ungar, cu dealurile din jur, de unde pândeau tunurile sârbești. Este probabil unul dintre cele mai bune locuri de unde să privești Balcanii. (Sfârșit)