Lumi de coşmar, în cele mai celebre romane distopice

Au trecut aproape 70 de ani de la publicarea romanului ”1984” al lui George Orwell, o distopie celebră, care s-a transformat, în timp, aproape într-o profeție. Căci lumea imaginată de Orwell mai că a devenit realitate – cu al său Big Brother care vede tot și știe tot, cu interdicția de a gândi sau cu încercarea de a crea un nou vocabular, pe placul stăpânirii. Cei care au trăit în comunism sigur sunt familiarizați cu asemenea concepte.

Ce este, de fapt, o distopie? Este opusul utopiei, respectiv opusul societății perfecte. O lume distopică este una apocaliptică; de obicei, este o lume rămasă după un dezastru global (un război mondial sau o catastrofă naturală), o lume condusă de un guvern totalitar, care deține puterea absolută – o lume de coșmar.

Termenul ”distopie” a fost folosit pentru prima dată de filosoful englez John Stuart Mill, într-un discurs pe care l-a ținut în 1868. Este compus cu prefixul grecesc „dis”, cu sens negativ, şi „topos”, tradus prin ”loc”: cu alte cuvinte, un loc în care nimic bun nu se întâmplă.

Când porcii ajung la putere

George Orwell a fost jurnalist, numele său real fiind Eric Arthur Blair. Inspirat de realitatea politică şi socială în care trăia, atent la lumea din jur şi la schimbările acesteia, el a publicat două opere de referinţă ale literaturii distopice: Animal Farm (1945) şi Nineteen Eighty Four (1949). Scrise în contextul Războiului Rece, mesajul acestora s-a dorit a fi un semnal de alarmă la adresa derapajelor regimului politic stalinist din Uniunea Sovietică.

“Ferma animalelor” reprezintă o interesantă alegorie a Revoluţiei Bolşevice: ”Ce se întâmplă când porcii ajung la putere?” – aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă Orwell în roman. Animalele dintr-o fermă sunt folosite pentru a ilustra lupta grupului de revoluţionari împotriva orânduirii burgheze, a guvernării despotice a oamenilor (ţarul Nicolae al II-lea este reprezentat de fermierul Jones). Odată ajunse la conducerea fermei (puterea politică), animalele conduse de un porc (Seniorul cel bătrân – Lenin) promovează un regim politic bazat pe egalitatea dintre cetăţeni. Însă, scopurile anterioare ale revoluţiei vor fi deturnate de către porcul Napoleon (Stalin), implementând o formă de guvernare în care domneau corupţia, propaganda mincinoasă, acţiunile poliţiei secrete (reprezentată de câinii Jessie și Bluebell) şi execuţiile adversarilor politici.

Morala din “Ferma Animalelor” poate fi înțeleasă fie și numai din ultima regulă care mai rămâne înscrisă pe hambar: „Toate animalele sunt egale, numai că unele animale sunt mai egale decât altele”.

Fratele cel Mare şi nouvorba

”1984” este una dintre cele mai importante cărţi ale secolului 20, fiind frecvent introdusă pe lista lecturilor obligatorii și având o influenţă uriaşă asupra societăţii şi a lumii politice. Multe dintre conceptele sale sunt înfricoșător de reale: Big Brother (Fratele cel Mare, liderul care „vede tot”), Camera 101 (cameră a torturii, în care personajul este chinuit cu propriile sale fobii) sau Newspeak (”nouvorba”, un limbaj fictiv, creat ca un mijloc de control pentru a limita libertatea de gândire). “Nouvorba” este instrumentul propagandei, o limbă robotizată ce întregește imaginea de lume disciplinată. Iar scopul nouvorbei este de a limita gândirea oamenilor, după cum se arată în carte: “Până la sfârșit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orișicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu un sens strict definit. Procesul va continua mult timp după ce tu și cu mine n-o să mai fim. An de an, mai puține cuvinte și aria de gândire din ce în ce mai restrânsă. Sigur că nici acum nu există nici un motiv și nici o scuză pentru crimăgândit. Dar asta mai ține încă de autodisciplină, de controlul realității. Până la sfârșit, nici de așa ceva n-o să mai fie nevoie. Revoluția va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă. Nouvorba este SOCENG și SOCENG-ul este Nouvorbă.”

Romanul “Nineteen Eighty-Four” (“1984”) a fost publicat pentru prima dată la 8 iunie 1949, de editura Secker and Warburg, la Londra. În România, cartea “O mie nouă sute optzeci și patru” a fost publicată în premieră în 1991, la editura Univers. Cea mai reuşită ecranizare a romanului este cea cu John Hurt, Richard Burton în rolurile Winston, respectiv O’Brien.

În universul imaginat de George Orwell, în anul de grație 1984, Pământul era împărțit în trei mari superputeri, care îşi împărţiseră sferele de influenţă după un război nuclear: Eurasia, ce avea ca doctrină neo-bolșevismul; Oceania, a cărei doctrină era SOCENG-ul (socialism englez) si Estasia, care avea la bază ideologia numită Adorația Morții sau Uitarea de sine. Între cele trei puteri există un război permanent, de uzură, fără miză geopolitică, al cărui scop este doar acela de motiva existența Partidului. Nicio superputere nu este interesată să o cucerească pe cealaltă, scopul războiului fiind de fapt războiul în sine.

Reeducarea

Acţiunea romanului se desfăşoară în Airstrip One, provincie localizată pe fostul teritoriu al Marii Britanii. Aici avem SOCENG-ul, doctrină ce reprezintă imaginea totalitarismului perfect şi pe care Orwell a dezvoltat-o inspirat fiind de stalinism şi puţin nazism. Populaţia din Oceania este manipulată perfect de autorităţi şi se află sub supraveghere continuă guvernamentală; aşadar, atunci când un individ încearcă ceva mai mult, este imediat luat în vizor şi reeducat.

Personajul lui Orwell este Winston Smith, care are un mic acces de rebeliune, înăbuşit cu mare artă de Big Brother. La fel ca şi comuniştii, liderii Oceaniei nu doresc neapărat să ucidă un om pentru credinţele sale, ci mai degrabă să îi înfrângă spiritul, să îl îngenuncheze, astfel încât acesta să vină de bună voie pe calea cea dreaptă.

Torţionarul lui Winston este O’Brien, care explică: “ai putere atunci când rupi conștiința omului în bucăți, iar bucățile vii le rearanjezi în forme noi, pe care tu însuți le hotărăști”.

Sufletul, o “maladie

Orwell a recunoscut că a fost inspirat parțial în scrierea romanului “1984” de întâlnirea reprezentanţilor forțelor aliate la Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943). Isaac Deutscher, jurnalist la publicația “Observer”, a relatat că Orwell a fost “convins că Stalin, Churchill și Roosevelt au complotat în mod conștient să divizeze lumea”, la Teheran.

Totodată, Orwell cunoştea şi romanul “Noi” (1920), de Evgheni Zamiatin, o altă ficţiune distopică celebră. De fapt, “Noi” a fost celebru în Occident, unde a apărut integral şi unde autorul şi-a găsit adăpost ulterior. Căci Zamiatin era chiar din patria totalitarismului care l-a inspirat pe Orwell, iar în Rusia romanul său a circulat clandestin şi a fost publicat abia după 1989, necenzurat.

Şi lumea închipuită de Zamiatin îşi duce existenţa la două sute de ani de la un război mondial nimicitor, iar societatea este strict organizată, după reguli impuse şi vegheate de Binefăcătorul şi Gardienii săi. Oamenii trăiesc în clădiri de sticlă, totul este transparent, la vedere. Ei nu mai au nume, ci doar indicative, au timp liber controlat atent, iar dacă vor să facă sex, au nevoie de o aprobare specială, care vine pe nişte cupoane roz. Individul nu este decât o parte infimă a unui întreg, iar conceptul de familie este inexistent.

Societatea e atât de perfectă, încât îşi propune să exporte modelul şi în alte lumi, astfel că demarează construcţia Integralului, o gigantică rachetă cosmică, destinată colonizării altor planete. Supervizarea acestui măreţ proiect îi revine lui D-503, personajul principal al cărţii, care este structurată sub forma jurnalului său personal. La început, acesta trăieşte conform regulilor, cu un devotament neţărmurit faţă de Statul Unic. Apoi, o întâlneşte pe I-330, care îl atrage în mrejele unei conspiraţii şi îi declanşează simptomele unei maladii înfiorătoare, numite “suflet”.

“Minunata lume nouă”, de Aldous Huxley

„Minunata lume nouă”, lucrare scrisă în 1931 de Aldous Huxley, descrie viitorul într-o altă lumină, chiar opusă lui „1984” (după cum o spune chiar Huxley), în care viitorul nu este sumbru prin definiţie, ci prin esenţă. Dacă în „1984” se vorbeşte despre dictatura estică, Huxley vorbeşte despre dictatura fericirii şi a comodităţii, un deziderat în totalitate aparţinând regimurilor democratice vestice.

Sistemul din romanul lui Huxley îşi asigură existenţa nu prin represiunea fizică, ci prin mutilarea spiritului şi condiţionarea conştiinţei. Dacă la Orwell instinctul este interzis, la Huxley instinctul este nu doar acceptat, ci împins până la paroxism.

“Minunata lume nouă” este o lume a păcii eterne, unde o jumătate de gram de “soma” (drogul viitorului) îţi şterge orice tulburare, ură, durere, dragoste şi alte trăiri ce definesc fiinţa umană; toate trebuie evitate, lichidate, în numele „fericirii”. Este o lume unde consumul este cea mai mare valoare şi poate unica valoare în afară de fericire – şi la aceasta s-ar putea renunţa, numai că este prea profitabilă.

Aici, nimeni nu este rănit, astfel că la prima vedere totul e roz: fiecare primeşte ceea ce îşi doreşte. Totuşi, sistemul este gata să extermine pe oricine nu doreşte să fie fericit, deci fericirea devine o obligaţie, un drept universal şi o obligaţie universală.

Avem şi aici personajul diferit de ceilalţi, care nu se integrează. El este John Sălbaticul, unicul personaj capabil să privească sistemul din afară, căci el a fost crescut în „Rezervaţie”, între indieni. John Sălbaticul a fost născut, într-o lume unde copiii nu se mai nasc, ci se “produc” în laborator.

“Povestea slujitoareişi “Să nu mă părăseşti

Rămânând în tema omului-maşină, care nu mai simte nimic în afară de ceea ce a fost programat să simtă, ajungem la “Povestea slujitoarei”, de Margaret Atwood. Avem aici o lume în care violenţa teocraţiei creştine şi discriminarea sexuală au atins un apogeu sumbru, care le-a deposedat pe femei de majoritatea drepturilor şi libertăţilor. Puterea este deţinută de o organizație religioasă fanatică, „Fiii lui Iacob”, iar societatea este caracterizată de intoleranță, la care s-a ajuns prin pasivitatea oamenilor în fața schimbărilor pe care le-au determinat și pe care nu au mai știut cum să le controleze.

Scrisă sub forma unui jurnal ținut de protagonista romanului, Offred, “Povestea slujitoarei” descrie o societate dictatorială în care oamenii sunt reduși la funcții sociale – Soții, Bucătărese, Paznici, Comandanți, Agenți, Slujitoare etc. –, iar controlul acțiunilor și gândurilor face imposibilă existența intimității sau a individualității. Offred este membră a celei mai de jos caste în care sunt organizate femeile, Slujitoarele, adevărate “utere umblătoare” care sunt obligate să procreeze ca să crească natalitatea aflată în pericol. Fiecare cuplu poate cere o astfel de Slujitoare, pe care o va fecunda, îi va lua copilul, apoi o va trimite la alt cuplu.

Pe o idee asemănătoare este construit romanul “Să nu mă părăsești”, al lui Kazuo Ishiguro. Aici facem cunoştinţă cu nişte copii care trăiesc într-un internat şi par obişnuiţi la prima vedere. Numai că, pe măsură ce înaintăm cu lectura, ne dăm seama că aceşti copii sunt crescuţi cu un scop anume, unul extrem de controversat.

“În mod sigur știam – deși la un nivel mai degrabă superficial – că suntem altfel decât paznicii noștri și decât oamenii normali de afară. Poate că știam chiar că undeva, la capătul liniei, în viitorul îndepărtat, urmează să devenim donatori. Dar de fapt habar n-aveam ce înseamnă asta. Și dacă făceam tot posibilul să evităm anumite subiecte, era probabil mai mult din cauză că ne făcea să ne simțim prost.

 

 [stextbox id=”custom” caption=”Alte romane distopice de succes”]

“Fahrenheit 451”, Ray Bradbury. Acesta ilustrează o lume în care cărţile sunt interzise, pentru a preveni răspândirea ideilor şi a ucide libertatea gândirii. Titlul exprimă ideea romanului: Fahrenheit 451 este temperatura la care hârtia se aprinde. Statul totalitar arde toate cărţile, pentru a obţine o societate cu oameni egali – mai exact, egal de proşti. Toată lumea trebuie să se uite la televizor, de aceea toate casele au ecrane imense. Din fericire, şi aici există o mişcare de rezistenţă.

“Jocurile Foamei”, Suzanne Collins. Suntem în viitor, unde actuala Americă este împărţită în 12 districte, fiecare cu un specific anume. Există şi un Capitoliu, un fel de cartier general al favorizaţilor, unde viaţa este lipsită de orice griji.

Pentru că o revoltă devastatoare a scindat America în urmă cu 74 de ani, un district întreg a fost eradicat de pe faţa Pământului ca o lecţie pentru generaţiile viitoare – districtul 13 – iar restul de 12 au fost obligate să plătească un tribut în fiecare an constând într-un băiat şi o fată extraşi aleatoriu din rândurile populaţiei tinere cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani. Aceştia vor fi trimişi în arena nemiloasă şi plină de pericole a Jocurilor Foamei, cu scopul de a se ucide între ei până când rămâne doar unul în picioare. Drept recompensă, câştigătorul primeşte o casă şi bani pentru tot restul vieţii, urmând să trăiască ca un bogătaş în mijlocul sărăciei districtului căruia îi aparţinea.

“Divergent”, Veronica Roth. Seria ce cuprinde trei romane (Divergent, Insurgent, Allegiant) e construită pe un scenariu asemănător cu cel din “Jocurile Foamei”: o societate în care oamenii nu mai au libertatea de a alege pentru ei înșiși, trebuind doar să se conformeze unei organizări sociale preexistente, menită să asigure ordinea și fericirea tuturor cetățenilor. Societatea este construită aici pe facțiuni: Prietenia, Candoarea, Abnegația, Erudiția și Neînfricarea, alături de care există și o masă nedefinită a exclușilor, cei „fără facțiune”.

“Lord of the Flies” (“Împăratul muştelor”), William Golding. Un grup de băieţi cu vârste sub 13 ani ajunge pe o insulă pustie. Deşi la început încearcă să se organizeze pentru a supravieţui, sub conducerea lui Ralph, grupul devine din ce în ce mai divizat datorită influenţei nefaste a lui Jack. Sub îndrumarea cu adevărat demonică a acestuia, grupul de tineri decade până la cel mai primitiv stadiu uman, ucigând doi dintre băieţi şi pierzând şansele de a fi salvaţi.
“Portocala mecanică”, Anthony Burgess. Scrisă într-un dialect inventat de Burgess, o combinaţie fantezistă de engleză şi rusă, cartea ne introduce într-o lume în care violenţa juvenilă extremă devine o formă de trai. Alex, protagonistul, dă dovadă de o inteligenţă vie şi de un apetit pentru muzica clasică, ceea ce nu îl împiedică să se implice în acte criminale sângeroase. Romanul a fost ecranizat în 1971, în regia lui Stanley Kubrick, film care în 2006 a fost votat pe locul doi în topul celor mai controversate 25 filme din toate timpurile.
“Omul din castelul înalt”, Philip K. Dick. Cartea este o lecţie de istorie alternativă – una în care forţele Axei au învins Aliaţii, iar lumea e condusă de nazişti, japonezi şi o mână de italieni fascişti. Negrii sunt sclavi, evreii sunt executaţi pe loc, iar Hitler e bătrân şi aşteaptă să fie înlocuit.

[/stextbox]

Distribuie:

Postaţi un comentariu