Andrei Măjeri, regizor: „Nu mai cred în spectacolele lungi şi plictisitoare”

L-am cunoscut pe Andrei Măjeri cu câteva ore înainte de “susţinerea” unei părţi din lucrarea lui de disertaţie, în ziua când în Studioul Euphorion al Teatrului Naţional din Cluj-Napoca urma să se joace spectacolul “Cutia Pandorei”, regizat de el. La vârsta la care mulţi dintre colegii săi se tem încă de ceea ce-i aşteaptă după încheierea studiilor, teama cea mai mare a lui Andrei este aceea de a nu fi etichetat de critici. Nu are nevoie, spune el, de o “cârjă artistică” prin care criticii să îi califice deciziile regizorale.

Originar dintr-un orăşel de munte din judeţul Gorj, Andrei provine dintr-o familie de ingineri. A terminat liceul la clasă de informatică şi s-a pregătit în toţi cei patru ani de liceu pentru a urma facultatea de arhitectură. În clasa a 12-a însă, intrând într-o trupă de teatru s-a simţit atras de acest mediu şi a decis să-şi schimbe radical profilul pe care până acum şi-l formase. „Părinţii mei au fost miraţi la început, dar ştiau că dacă îmi doresc ceva nu renunţ uşor. La Cluj am ajuns din pură întâmplare. Iniţial doream să dau admitere la Bucureşti, dar tata fiind ardelean, din Bistriţa, m-am gândit şi la opţiunea de a veni la Cluj. M-am înscris şi în Anglia şi deşi am fost acceptat, m-am răzgândit şi nu am mai vrut să plec. Aşa că am venit în sesiunea de toamnă la Cluj, am intrat primul şi am rămas aici”, a precizat Andrei. Tânărului i-a fost foarte greu la început în Cluj pentru că oraşul nu se racorda ritmului său. “Eu sunt foarte agitat şi în anul întâi eram traumatizat, nu îmi plăcea deloc. Acum iubesc Clujul, deşi din toamnă locuiesc la Bucureşti. Simt însă că mă voi întoarce”, mărturiseşte tânărul.

În opinia lui Andrei Măjeri, Facultatea de Teatru şi Televiziune de la Cluj, pe secţia actorie, este cea mai bună din ţară. Partea de regie, în schimb, nu are pedagogii pe care ar trebui să îi aibă. Situaţia este aceeaşi peste tot în ţară, spune Andrei. “ Eu am avut norocul unui profesor foarte bun, domnul Gelu Badea, un pedagog, care m-a susţinut foarte mult”, a ţinut să precizeze tânărul regizor.

Riscul operelor reziduale

“Cutia Pandorei” de Katalin Thuróczy a fost un text pe care Andrei l-a propus directorului Teatrului Naţional, Mihai Măniuţiu, printre alte texte pe care şi-ar fi dorit să le pună în scenă la Cluj. Acest spectacol face parte din lucrarea lui de disertaţie alături de un performance pe care l-a făcut la Bucureşti şi un alt spectacol aflat în pregătire. Tema disertaţiei sale, Fragmentarismul începutului de carieră artistică, a dezvoltat-o dintr-o frică personală. “Eu nu mai cred în vizionarism. În facultate se merge pe zona asta: iei un text, vii cu o idee exterioară şi înfingi ideea în text. Este o practică foarte à la anii ’60, sterilă, care impune publicului un punct de vedere demiurgic. Într-adevăr, am o latură megalomană şi cred că mulţi regizori o au. Dar face parte din căutările mele să merg în mai multe zone în care intuiesc că aş avea ceva de spus, să mă perind în mai multe zone estetice, cu riscul de a da greş, cu riscul de a avea anumite opere reziduale”, precizează Andrei Măjeri.

„Nu îmi place, nu rămâne!”

În calitatea sa de regizor Andrei oferă destul de multă libertate actorilor, atâta timp cât  spectacolul merge în direcţia pe care el o intuieşte. Recunoaşte că provoacă de multe ori conflicte în timpul repetiţiilor, dar caută mecanisme noi în relaţia regizor-actor, în funcţie de fiecare proiect. „Dacă veneam cu o reţetă, riscam să semene cu alte spectacole de-ale mele. Mi-am dorit să iau acest text, să îl trec prin sensibilitatea mea şi a actorilor şi să ciocnim aceste două lucruri.Chiar accept propuneri de la actori şi «Cutia Pandorei » este un spectacol făcut mult din improvizaţiile actorilor. Cu toate acestea, dacă nu îmi place ceva, nu rămâne”, spune categoric regizorul.

Când este spectator al propriilor spectacole lui Andrei nu îi place nimic. Este foarte nevricos şi tensionat, dar încearcă să nu transmită asta. Atunci când merge la alte spectacole este excesiv de critic. „În facultate eram considerat ăla care comentează imediat. Încerc, totuşi, să mă setez ca un spectator mediu care vine cu anumite aşteptări. Ceea ce mă termină la un spectacol este plictiseala. Dacă mă plictisesc nu mai contează nimic. Nu mai cred în spectacolele lungi şi văd că şi regizorii notorii încep să se seteze pe spectacole mai scurte şi să se conformeze timpilor de receptare ai societăţii în care trăim”, declară Andrei.

Dor de Cluj

Deşi locuieşte la Bucureşti, Andrei mărturiseşte că îi va fi poate imposibil să se despartă de Cluj, atâta timp cât va asocia mereu acest oraş cu Facultatea de Teatru şi cu teatrul ca fenomen. În viitor nu exclude o carieră universitară, dar până la 30 de ani nu se gândeşte încă serios la această posibilitate. „Acum nu aş avea răbdarea să mint. Ca profesor îţi stă scris în curriculum să minţi. Nu toţi oamenii pe care îi iei la admitere sunt şi buni, dar nici nu poţi forma o clasă cu trei-patru studenţi. Sunt atâtea meserii mult mai importante decât meseria noastră. Teatrul e important când e făcut foarte bine, când emoţionează. Dar sunt evenimente rarisime. El dă şi reziduri, ceea ce e normal. Teatrul nu are importanţa unui medic care operează pe cord şi cine susţine asta se înşeală amarnic. E frumos să credem acest lucru, dar eu nu o fac”, spune regizorul. Cu toate acestea, Andrei admite că are admirație profundă față de meseria actorilor care trebuie să găsească de fiecare dată, cu fiecare rol, ceva viu.

„Teatrul nu e viaţă”

Privind acum în urmă la anii de facultate şi la cei care au urmat, Andrei mărturiseşte că a luat multe decizii, care nu întotdeauna au fost cele mai bune. „Caut să evoluez şi în zone adiacente teatrului. Nu îmi doresc să fac regie toată viaţa. Cred că un regizor nu poate să aibă o voce valoaroasă mai mult de zece ani. La un moment dat ajungi să nu mai vorbeşti limba oamenilor cărora ar trebui să li te adresezi. Teatrul este un fenomen viu, teatrul nu e viaţă. Dacă ajungi ca regizor să te autocitezi la infinit, devii o operă muzeistică la care lumea vine să vadă ce-a mai văzut. Vine să te vadă pe tine cum le confirmi aşteptările estetice şi tu ajungi să faci acelaşi spectacol pe texte diferite. Eu nu-mi doresc asta pentru mine. De-asta şi tendinţa de a-mi fragmenta începutul de carieră cu riscul de a da multe rateuri”, spune cu maturitate Andrei.

Momentul când va înceta să mai regizeze spectacole va fi pentru Andrei atunci când nu va mai înţelege nimic din acest fenomen care îşi renegociază în permanenţă paradigmele. “Sunt foarte eterogene spectacolele din ziua de azi şi uneori te agresează prin faptul că sunt eterogene. Se fac confuzii între teatrul independent şi teatrul experimental, şi pentru că toată lumea se ascunde sub umbrela asta se fac şi multe porcării.  La Bucureşti, spre exemplu, sunt spații independente care scot spectacole pe bandă. Se joacă spectacole din două în două ore și unii actorii joacă în toate. E nenatural și devine o chestie funcționărească pentru că nu mai are nimic de-a face cu arta. Sunt și foarte mulți actori care termină facultatea deşi piața nu are nevoie să termine 200 de actori într-un an. În cazul regizorilor ponderea este mai mică, ceea ce-i absolut normal”, spune tânărul.

Experienţa “Bacantele”

Unul dintre proiectele interesante la care Andrei Măjeri a participat în timpul facultăţii a fost realizarea regiei spectacolului “Bacantele”, după Euripide, cu deţinute aflate în Penitenciarul Gherla. “Andreea Iacob mi-a propus să fac regia acestuia spectacol şi am acceptat imediat. Eram înaine de anul trei şi am lucrat cu femei din penitenciar. Eu mai făcusem Bacantele în timpul facultăţii, fiind şi acum spectacolul meu preferat şi poate singurul care îmi mai place. Astfel, reluam obsesia mea cu textul acela într-o formă total diferită pentru că aveam la dispoziţie doar interprete femei. A fost jucat spectacolul la facultate o dată şi cu altă ocazie  s-a jucat la Festivalul de Teatru al Deţinuţilor, EXIT, pe scena Teatrului Nottara. Repetam în condiții foarte grele, 3-4 zile pe săptămână o oră, o jumătate, într-un hol unde erau pe margine celulele de la maximă securitate. Mai primeam înjurături şi ni se spunea să plecăm de acolo cu teatrul nostru. Interpretele au fost șapte doamne care nu aveau niciun câștig luând parte la spectacol. A fost purificator pentru ele şi pentru vârsta mea chiar a fost o experienţă unică”, a povestit regizorul.

În continuarea carierei sale, Andrei Măjeri şi-ar dori să pună accentul pe domeniul performance art dar şi să se implice mai mult în scris. „Am început să scriu în urmă cu un an o serie de piese pe care nu le-a văzut nimeni, doar unii profesori şi prieteni actori de la facultate. Am luat o pauză de scris vara trecută,   dar anul acesta vreau să definitivez piesele şi mi-ar plăcea să le monteze cineva”, spune regizorul. Până atunci însă, Andrei este ocupat cu pregătirea regiei spectacolului ORGANIC după “Inutil” de Saviana Stănescu, care va intra în producţie la Sala Mică a Teatrului Național I.L. Caragiale din București, dar şi cu regia reprezentaţiei „Inima care-şi spune taina”, în interpretarea actorului Ciprian Nicula, prezentat la Festivalul Galactoria de la Cluj.

“Mi-aş dori, ca regizor, să am o viaţă în afara teatrului. Eu ador actorii care nu sunt actori în viața de zi cu zi, pe care nu-i distingi pe stradă, care sunt umani, dar care te bagă în scaun când îi vezi pe scenă. Asta mi se pare teatru. Mă lasă rece Hamleţ-ii de pe stradă. Totodată, mă irită spectacolele în care un actor uită de ceilalţi de pe scenă doar pentru că seara îi prieşte”, Andrei Măjeri

“«Cutia Pandorei» este un text foarte alert și construcția dinamismului textului e greu de realizat Cele două personaje, interpretate de doamna Miriam Cuibus şi Cătălin Codreanu, se atacă tot timpul fizic şi pentru actori a fost greu să înțeleagă să joace genul acesta de farsă, un pic îngroșată. Nu e un spectacol care se joacă în realism şi nu are pretenţii metafizice. Spectacolul se va aşeza, zic eu, în mai multe reprezentații. Premiera este o primă repetiție cu public pentru noi, nu e evenimentul care arată spectacolul la maximul lui”, Andrei Măjeri, regizor