Însănătoșirea unei catedrale în pandemie: Notre-Dame, la un an de la incendiu

În urmă cu un an, în 15 aprilie, după-amiaza târziu, o lume întreagă trăia alături de francezi drama incendiului de la Notre-Dame, simbolul incontestabil al Franței, când două treimi din acoperișul catedralei a fost distrus de flăcări.

Luni, în momentul incendiului din 2019, eram în fața Atelierului Brâncuși de lângă Centrul Pompidou în așteptarea muzeografului Doina Lemny. La nici un kilometru de locul în care ne aflam am văzut ridicându-se pe cer un nor gros de fum. Devenea tot mai vizibil și începeam să ne întrebăm care e sursa lui. Ambulanțele și mașinile de intervenție ale poliției se făceau deja auzite, la fel și câteva elicoptere deasupra noastră. Oamenii din jur se întrebau unii pe alții ce s-a întâmplat și își verificau din secundă în secundă telefoanele.

De pe Rue Rambuteau am fugit până la intersecția cu Rue Beaubourg în direcția în care am văzut că se grăbeau toți. La capătul străzii, în partea dreaptă, toată lumea era încremenită, cu ochii ațintiți spre același punct din depărtare. Nu mai existau îndoieli. Notre-Dame era în flăcări și situația nu era deloc sub control. Mașinile de intervenție își făceau cu greu loc în trafic, pietonii aglomerau trotuarele încercând să găsească cel mai bun unghi de filmare. În circa două ore, se știa deja că incendiul ar putea avea legătură cu lucrările de renovare. A doua zi, dimineața, toate publicațiile de la chioșcurile de ziare din apropierea stațiilor de metrou aveau pe prima pagină imagini tulburătoare cu catedrala în flăcări. Am cumpărat câte un număr din Libération și Le Figaro pentru acasă. Seara, înainte de apus, am încercat să ajungem din nou în zona care ducea spre catedrală, însă toate arterele erau blocate de mașini de poliție. Accesul era interzis. În depărtare, am văzut silueta unei statui ridicată de o macara. Lumea, pe margini, asista neputincioasă la operațiunea „de salvare”.

Site-ul UNESCO ne arată locul incendiului așa cum a fost surprins în fotografii în lunile iunie-iulie 2019.

Astăzi, din cauza epidemiei de coronavirus, șantierul e oprit. Așa a fost oprit și anul trecut, timp de trei săptămâni, din cauza poluării cu plumb. Alte asemenea mici „pauze” au avut loc în toamnă, scrie presa din Franța și în acest început de primăvară probleme au apărut și în urma rafalelor puternice de vânt. Geologul Jean-Didier Mertz a fost consultant pentru restaurarea Notre-Dame de la început, împreună cu echipa sa de la „Laboratoire de recherche desmonuments historiques” (LRMH), unul dintre cele mai renumite institute de cercetare arhitecturală din Franța.

Deși anchetatorii nu au stabilit până acum cauza exactă a incendiului, procurorii suspectează cablarea electrică defectă sau o țigară nestinsă. Măsurile de urgență și lucrările efectuate de la producerea incendiului sunt încă în desfășurare, astfel încât constructorii și restauratorii să se asigure că întreaga structură a clădirii este stabilă și sigură. Această primă fază de securizare a clădirii urmează să fie finalizată în vara anului 2020, deși toate lucrările sunt în prezent oprite din cauza blocajului produs de Covid-19 în Paris. Abia după finalizarea acestei faze se poate începe restaurarea secțiunilor deteriorate.

Francezii rămân încrezători că obiectivul de a reface catedrala până în 2023 va fi îndeplinit în ciuda întârzierilor cauzate de pandemie. Nu este prevăzută nicio comemorare care să marcheze un an de la tragedie, în conformitate cu interdicția adunărilor publice în timpul crizei coronavirusului.

Pentru prima dată în 200 de ani, Notre-Dame nu a găzduit slujba de Crăciun în decembrie pe fondul temerilor că edificiul încă suferă după incendiul istoric. Săptămâna trecută, însă, în Vinerea Mare, un grup de șapte oameni ai bisericii s-au adunat pentru un serviciu religios de 40 de minute în interiorul catedralei.

Pozele și filmările pe care le-am făcut atunci stau neclintite în cloud, la fel de neclintite ca cele trei ziare din bibliotecă pe care le-am cumpărat a doua zi dimineața și pe care nu le-am mai deschis de atunci. „Le désastre” titra Le Figaro cu poza turnului în formă de săgeată cuprins de flăcări pe prima pagină. O notificare subtilă de la Facebook îmi amintește de pozele postate atunci, o căutare în telefon îmi creează imaginea aproape vie a ceea ce am văzut pe străzi și în depărtare în acea zi de luni.

Astăzi, în jurul amiezii, o ambulanță trece grăbită, cu semnal sonor, prin fața blocului și îmi amintește de alt dezastru care se derulează, în timp ce vorbim, în fața ochilor noștri. Un dezastru precum un foc mocnit. Un foc pe care știi că dacă îl lași nesupravegheat poate să cuprindă iarba uscată din jur, să pârjolească pădurea și tot ce e viu în ea. Un foc care s-a transformat deja într-un incendiu dar, care poate lua proporții uriașe, chiar nebănuite.

Mult timp de acum înainte îi vom căuta pe cei vinovați de producerea lui și chiar și atunci când îl vom stinge vom trăi cu impresia că unul dintre cărbuni fumegă în continuare. Nici nu intră în discuție să avem ca obiectiv anul 2023 pentru a ne reveni după pârjol. Nici măcar anul 2030 nu e foarte realist în acest moment și asta pentru simplul fapt că realitatea ne poate pune din nou, oricând, la grea încercare. Realist poate rămâne, în schimb, obiectivul francezilor de a reface catedrala Notre-Dame. Dar vom vedea atunci că nici ea, la fel cum nici lumea noastră, nu mai sunt la fel cum le știam.