După 25 de ani: Proclamaţia de la Timişoara

Pe 11 martie 2015 se împlinesc 25 de ani de la redactarea „Proclamaţiei de la Timişoara”, care a fost adoptată a doua zi.

De 25 de ani încoace, fiecare decembrie înseamnă comemorarea Revoluţiei care a eliberat România de comunism – sau cel puţin de regimul Ceauşescu. Cele mai „vizibile” ceremonii au loc, de obicei, în Bucureşti, pe data de 22. Pare că tot mai puţină lume ştie că Revoluţia a început la Timişoara, pe 16 decembrie. Şi foarte puţini ştiu că timişorenii au continuat „revoluţia” şi în primele săptămâni ale anului 1990, după ce euforia generală s-a mai împrăştiat.

Atmosfera după Revoluţie

Începutul anului 1990 părea promiţător, poporul era fericit că scăpase de „dictator”, lumea era optimistă, Ion Iliescu era un erou. Sau, cel puţin, aşa era prezentat la televizor – reamintim că în acel moment încă nu exista alt post de televiziune, iar acela, singurul, era deja controlat de noua putere. Frontul Salvării Naţionale (FSN) se afla la guvernare, dar începea să fie contestat.

Cele mai grave semne de întrebare se puneau în legătură cu faptul că cei care veniseră la putere păreau să fie aceiaşi comunişti care se aflau acolo şi înainte de decembrie 1989. Ba mai mult, în Guvernul României libere s-ar fi aflat persoane care fuseseră implicate, la început, în tentativa de înăbuşire a Revoluţiei! Partidele de opoziţie abia se născuseră şi erau atacate brutal. La fel, cei care contestau rolul de „revoluţionar suprem” al lui Ion Iliescu, erau atacaţi şi ponegriţi. Se spunea despre ei că nici măcar nu au trăit în ţară, nu ştiau prin ce trecuseră românii, nu cunoşteau viaţa de zi cu zi, nu fuseseră pe baricade la Revoluţie. De altfel, nu se mai vorbea despre „Revoluţia română”, ci despre „Revoluţia din 22 decembrie” – care avusese loc la Bucureşti.

Aceasta era atmosfera care a dus la noi revolte de stradă, care a determinat oamenii să se opună instalării unui nou regim comunist, doar puţin cosmetizat. Iar acele revolte au fost înăbuşite, după cum ştim, de cele două „mineriade” care au rămas ca o pată neagră în istoria noastră.

Manifest împotriva comunismului

În martie 1990, timişorenii au decis că este timpul să îşi ia cu adevărat ţara înapoi şi că trebuie să îşi facă vocile auzite. Pe 11 martie 1990, locuitorii Timişoarei ieşeau din nou în stradă să îşi strige revolta împotriva comunismului pe care crezuseră că l-au înfrânt, în decembrie 1990. Au ieşit din nou în stradă, pentru că vedeau cum Revoluţia era ameninţată, iar ţara era în pericol. În frunte cu scriitorul şi jurnalistul George Şerban, revoluţionarii au pus pe hârtie „Proclamaţia de la Timişoara”, un document puternic anti-comunist, considerat esenţial pentru istoria contemporană, care ar fi putut să salveze România şi să o ajute foarte mult să evolueze, dacă ar fi fost pus în practică.

La 11 martie 1990,   în cadrul mitingului din centrul oraşului,   Proclamaţia de la Timişoara a fost citită de George Şerban,   autorul său,   cel care a scris acest document în numele timişorenilor care au luptat pentru libertate.

La 11 martie 1990, în cadrul mitingului din centrul oraşului, Proclamaţia de la Timişoara a fost citită de George Şerban, autorul său, cel care a scris acest document în numele timişorenilor care au luptat pentru libertate.

Proclamaţia de la Timişoara a fost redactată pe 11 martie 1990 şi adoptată a doua zi; a fost citită din balconul Operei, fiind cel mai important document al românilor privind evenimentele din Decembrie 1989. Cea mai importantă idee, subliniată încă din primul articol, era că Revoluţia din 1989 nu a fost îndreptată împotriva regimului Ceauşescu, ci împotriva comunismului, în general.

După ce a fost citită şi adoptată Proclamaţia de la Timişoara, mai multe organizaţii, asociaţii şi persoane fizice au aderat la ea. Altele, mai ales instituţii publice sau partide, au refuzat, din cauza celui mai controversat paragraf, punctul 8.

Mai mult decât atât, au început să apară zvonuri că membrii societăţii „Timişoara”, autorii Proclamaţiei, doresc autonomia Banatului – zvonuri puternic infirmate de aceştia, ca fiind „aberante şi răuvoitoare”.

Primele alegeri libere

Era clar, totuşi, că Proclamaţia atrăsese atenţia tuturor, oameni obişnuiţi şi reprezentanţi ai puterii. Virgil Măgureanu, consilier prezidenţial, s-a dus pe 15 martie la Timişoara, la o întâlnire cu liderii mişcării, pentru a aranja o vizită a lui Ion Iliescu acolo, dar s-a renunţat la idee, din cauza tensiunii din oraş. În schimb, pe 19 martie, o delegaţie a societăţii „Timişoara”, formată din George Şerban, Vasile Popovici, Daniel Vighi şi Dorel Mihiţ, s-au întâlnit la Bucureşti cu Ion Iliescu, pentru a discuta pe tema Proclamaţiei.

Tot atunci, delegaţia a reuşit să îl convingă pe preşedintele TVR, Răzvan Theodorescu, să le permită să citească Proclamaţia integral la Televiziunea Română, la oră de vârf; condiţia a fost ca autorii să nu facă nici un comentariu pe marginea textului. Înregistrarea textului, citit de George Şerban, a fost difuzată a doua zi, după emisiunea Actualităţi.

După acest moment, care a făcut Proclamaţia şi mai cunoscută, au fost organizate mai multe mitinguri de solidaritate şi de protest împotriva refuzului autorităţilor de a accepta punctul 8: la Cluj, Lugoj, Bucureşti şi din nou la Timişoara, apoi la Sibiu, Arad, Lugoj, Oradea, Cluj, Piatra-Neamţ. Chiar şi la Paris a avut loc o manifestare similară, în faţa Ambasadei Române. Au fost organizate marşuri de popularizare prin ţară şi au fost declarate “zone libere de comunism” după modelul Timişoarei.

Cu toate acestea, la 20 mai, în urma primelor alegeri libere din România post-comunistă, FSN prelua puterea în mod oficial, iar Ion Iliescu devenea preşedinte, fiind ales cu 85% din voturi.

Ce conţinea Proclamaţia de la Timişoara

“Populaţia oraşului Timişoara a fost iniţiatoarea Revoluţiei române. Între 16 şi 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverşunat război cu unul dintre cele mai puternice şi mai odioase sisteme represive din lume. A fost o încleştare cumplită pe care noi, timişorenii, o cunoaştem la adevăratele ei proporţii.
[…] În 20 decembrie 1989, Timişoara a intrat definitiv în stăpânirea populaţiei, transformându-se într-un oraş liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România. […]

Timișoara

Timișoara

„Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională pînă la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţă de cauză, cu cărţile pe faţă.”
Punctul 8, Proclamaţia de la Timişoara

O serie de fapte întâmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timişoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de catre mass-media centrală, decât parţial şi confuz. În asemenea condiţii, noi, participanţii nemijlociţi la toate evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiţi să explicăm întregii naţiuni pentru ce au pornit timişorenii Revoluţia, pentru ce au luptat şi mulţi şi-au jertfit viaţa, pentru ce suntem în continuare hotărâţi să luptăm cu orice preţ şi împotriva oricui, până la victoria deplină.”

Aşa începe Proclamaţia de la Timişoara, primul manifest anti-comunist şi pro-european apărut în peisajul post-revoluţionar.

Proclamaţia de la Timişoara este,   de fapt,   un document puternic anti-comunist,   care dorea să reamintească faptul că Revoluţia nu dorise numai înlăturarea regimului Ceauşescu,   ci înlăturarea comunismului,   până la rădăcini.

Proclamaţia de la Timişoara este, de fapt, un document puternic anti-comunist, care dorea să reamintească faptul că Revoluţia nu dorise numai înlăturarea regimului Ceauşescu, ci înlăturarea comunismului, până la rădăcini.

Democraţie, toleranţă, libertate

Punctul 1 al Proclamaţiei cerea “reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţiei europene” şi reafirma caracterul anticomunist al Revoluţiei Române. Proclamaţia vorbeşte despre România şi Europa, precizând că ţara noastră trebuie să înveţe din nou să trăiască liber, să se rupă de comunism definitiv. De asemenea, acest punct exprima solidaritatea Revoluţiei Române cu lupta pentru libertate a celorlalte state aflate în blocul comunist.

La punctele 2 şi 3 se precizează că timişorenii participanţi la Revoluţie au făcut parte din toate categoriile sociale şi erau de toate vârstele, astfel că sepoate afirma că toată populaţia s-a răzvrătit, din dorinţa de eliberare de jugul comunist, din ce în ce mai apăsător, printr-o jerfă: propria viaţă.

Prin punctul 4, autorii au încercat să ofere drept exemplu pentru întreaga ţară oraşul Timişoara, unde au convieţuit mereu toate naţionalităţile în pace şi bună înţelegere. Se scotea în evidenţă spiritul tolerant, “al respectului reciproc”, toate acestea fiind o rampă de lansare a României pentru integrarea în structurile democratice europene.

Punctul 5 subliniază ideea pluralismului politic şi organizarea de alegeri libere. Se afirmă faptul că partidele politice fac posibilă existenţa democraţiei autentice, dar se propune interzicerea existenţei unor partide extremiste de stânga sau dreapta în România (în urma experienţei de 44 de ani cu Partidul Comunist).

Cunoaşterea istoriei

Punctul 6 le sugerează românilor să se detaşeze de ideologia marxist-leninistă, în condiţiile în care se recunoştea că mai există prejudecăţi constituite, în cele „şase decenii de educaţie comunistă”. Se insistă ca istoria să fie depolitizată şi analizată cu mare atenţie, pentru ca generaţiile viitoare să nu repete greşelile trecutului, iar pericolul reinstaurării regimului totalitar comunist să dispară. La finalul Punctului 6 se cere „redactarea de urgenţă a unei scurte, dar corecte istorii a perioadei 1944-1950 şi difuzarea ei în tiraje de masă”, evitându-se astfel manipularea.

Punctul 7 explică motivul izbucnirii Revoluţiei de la Timişoara, adică lupta împotriva regimului comunist, şi scoate la iveală faptul că cei care au servit comunismul au ajuns la conducerea ţării, din nou; prin urmare, se pune problema eliberării structurilor statului de prezenţa acestora, în numele celor ce au murit şi au luptat la Revoluţie.

Punctul 8 al proclamaţiei interzicea,   prin lege electorală,   dreptul de a candida la funcţii în stat tuturor foştilor activişti şi securişti,   timp de trei legislaturi. În special „preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism”. Dar Proclamaţia mai preciza că simpla calitate de membru de partid nu era nicidecum considerată o vină. Foto: Candidaţii la alegerile prezidenţiale din mai 1990 – Ion Iliescu,   Radu Câmpeanu (PNL) şi Ion Raţiu (PNŢCD)

Punctul 8 al proclamaţiei interzicea, prin lege electorală, dreptul de a candida la funcţii în stat tuturor foştilor activişti şi securişti, timp de trei legislaturi. În special „preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism”. Dar Proclamaţia mai preciza că simpla calitate de membru de partid nu era nicidecum considerată o vină.
Foto: Candidaţii la alegerile prezidenţiale din mai 1990 – Ion Iliescu, Radu Câmpeanu (PNL) şi Ion Raţiu (PNŢCD)

În continuare, controversatul Punct 8 sună astfel: „Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară.”

„Revoluţia neîncheiată”

Punctele 9, 10, 11, 12 şi 13 vorbesc din nou despre motivele declanşării Revoluţiei de la Timişoara, din Decembrie 1989, precizându-se că nu se doreau în 1989 salarii mari sau avantaje materiale, ci doar democratizarea şi europenizarea României. Mai mult, se spune că Revoluţia Română a avut loc pentru ca cetăţenii acestei ţări să-şi dobândească libertatea şi drepturile garantate de Divinitate.

Punctul 11 expune dorinţa Timişoarei de „descentralizare economică şi administrativă”, sugerându-se ca bugetul să fie repartizat în funcţie de contribuţie, şi nu de cumetrii politice. Din cauza acestui punct, timişorenii au fost acuzaţi că vor autonomie, federalizarea ţării şi chiar desprinderea de România.

George Şerban,   autorul Proclamaţiei,   era membru al Societăţii Timişoara,   promotoarea acestui document istoric.

George Şerban, autorul Proclamaţiei, era membru al Societăţii Timişoara, promotoarea acestui document istoric.

Punctul 12face referire la diasporă, cerându-se ca cei care au părăsit România din cauza persecuţiilor la care au fost supuşi de regimul comunist să revină în ţară pentru a relansa România din punct de vedere democratic şi moral. În fine, Punctul 13 cere ca ziua de 16 Decembrie să devină zi naţională a României, astfel recunoscându-se jertfa depusă de poporul român, curajul lui de a se lupta împotriva comunismului, începutul Revoluţiei, cea care a dus la căderea Regimului Comunist.

Finalul Proclamaţiei, însă, spune în câteva cuvinte esenţialul – se vorbeşte despre o nouă luptă, o „revoluţie neîncheiată”. Pentru că autorii manifestului simţeau că lupta lor nu este total încheiată, misiunea lor nu fusese pe deplin reuşită. În ţară încă domnea umbra comunismului şi nu avea să se lase prea uşor alungată.

Cronologie

  • 22 februarie 1990 – După cea de-a doua „incursiune” a minerilor la Bucureşti, la Timişoara are loc un miting de protest la care George Şerban propune redactarea unei Proclamaţii a Timişoarei către ţară.
  • 27 februarie, membrii Societăţii „Timişoara” au analizat şi aprobat textul Proclamaţiei propus de George Şerban. Societatea „Europa” adoptă şi ea textul la 1 martie.

ult3

  • 2 martie – textul este prezentat Consiliului Municipal Timişoara, care a solicitat un răgaz de o săptămână pentru a lua o decizie (va adera în şedinţa din 9 martiecu 45 de voturi pentru şi 3 abţineri).
  • 8 martie – George Şerban citeşte textul Proclamaţiei în faţa Biroului executiv al CPUN – Timiş, care refuză să adere datorită punctului 8. Încep organizările pentru o mare adunare populară care avea să aibă loc duminică, 11 martie 1990, în Piaţa Operei.
  • 10 martie – la simpozionul „Europa – Casa Comună” de la Komarno, în Cehoslovacia, Florian Mihalcea, reprezentantul societăţii „Timişoara”, citeşte textul Proclamaţiei pentru publicul european. În aceeaşi zi, textul este tradus în mai multe limbi şi difuzat agenţiilor de presă din ţară şi străinătate şi este citit la postul de radio Europa liberă.
  • proclamatia-de-la-timisoara
  • 11 martie – în Piaţa Operei din Timişoara a avut loc Marea Adunare Populară la care au participat peste 15.000 de timişoreni. Cu această ocazie, George Şerban a lansat de la balconul Operei „Proclamaţia de la Timişoara”.


Publicitate

Postaţi un comentariu