În momentul scrierii acestei succinte analize, Convenția Democrată de la Philadelphia se pregătește să înceapă a treia zi, penultima, iar Convenția Republicană s-a încheiat de aproape o săptămână. Impresiile, în linii mari, sunt clare.…

Puncte cheie:

• Est-europenii îşi doreau un NATO ca în Războiul Rece: dacă nu chiar cu arme nucleare care să garanteze descurajarea consistentă a unei eventuale agresiuni externe, furnizând „linişte geostrategică” pentru investiţii şi dezvoltare, pe modelul Europei de Vest din deceniile 5-8 ale secolului XX, cel puţin cu baze şi trupe permanente masive ale Alianţei, de ordinul a zeci de mii de combatanţi, cu orăşele întregi create şi locuite de militarii anglo-americani şi familiile lor, alimentând indirect economia locală, cu escadrile de avioane huruindu-şi ameninţătoare motoarele puternice, gata oricând să decoleze în apărarea naţiunilor de la frontiera Alianţei, cu formaţiuni impresionante de tancuri şi artilerie grea, cu unitate şi solidaritate politică de neclintit între statele membre;
• Acel NATO şi acel Occident, la care visau nu demult naţiunile post-comuniste, nu mai există, din tot felul de motive, obiective şi subiective, pe care le vom discuta în cuprinsul analizei, iar est-europenii, integraţi acum în „noul” NATO şi în „noua” Uniune Europeană (de la baltici şi polonezi până la români şi bulgari), vor trebui să înţeleagă că sprijinul de care au beneficiat ţările vest-europene după al doilea Război Mondial nu va mai fi replicat acum în cazul lor;
• Aşa cum nu a mai fost un nou „Plan Marshall” în anii 90, nici un nou „Pas Fulda” nu va mai fi în 2016 sau după, chiar dacă dificultăţile tranziţiei postcomuniste au fost enorme în întreaga regiune şi chiar dacă, recent, Rusia a anexat peninsula Crimeea, teritoriu aparţinând unui stat partener al NATO (Parteneriatul pentru Pace) şi, respectiv, asociat al Uniunii Europene (cel puţin până la clarificarea efectelor referendumului olandez de respingere a Asocierii UE-Ucraina);
• Summitul NATO de la Varşovia a adus unele progrese faţă de Ţara Galilor 2014, în sensul continuării preocupărilor politico-militare şi măsurilor specifice pentru securizarea Flancului Estic, chiar dacă unele în cheie destul de vagă şi cu perspectiva materializării în funcţie de alte discuţii care vor urma;
• Măsurile concrete adoptate pentru securizarea Nordului Flancului Estic (Polonia şi cele trei state baltice) rămân, aşa cum anticipasem cu o lună în urmă, mai clare decât cele privind Sudul Flancului Estic (România şi Bulgaria), practic patru mari puteri militare occidentale (Statele Unite, Marea Britanie, Canada şi Germania) asumându-şi fiecare conducerea operaţiunilor de apărare a câte unei ţări din subregiunea nord-estică a Alianţei, chestiunea fiind importantă şi militar, dar mai ales simbolic;
• În Sud, măsurile sunt mai vagi şi urmează să fie rediscutate ulterior, ceea ce creează senzaţia unei subregiuni mai slab susţinută politic, în special de aliaţii europeni, mai divizată între componentele ei (România, Bulgaria, Turcia) şi deocamdată mai fragilă geostrategic;
• Totuşi, România a evitat în ultimul moment impresia dezastruoasă că este ignorată la masa deciziilor, că nu are „greutate politică” pe măsura Poloniei, semi-eşecul privind înfiinţarea Flotei NATO la Marea Neagră fiind parţial compensat de pretinsa îmbunătăţire a planului de contingenţă (nu putem decât să sperăm că aşa este şi că acum e clar cine, de unde şi când vine în apărarea noastră) precum şi de aprobarea (pe hârtie) a unei Brigăzi multinaţionale de 3200-5000 de militari, pe care, de fapt, România singură trebuie să şi-o facă şi să şi-o conducă, unde nu se înghesuie nimeni să vină, cu un aport de maxim 400 de bulgari (premierul Borisov spune că pot fi şi 20!)

Puncte cheie:

• Cu mult înainte de Brexitul din 23 iunie, Uniunea Europeană dădea semne obiective de uzură politică, economică, socială şi culturală, dincolo de pretenţiile subiective ale britanicilor la un statut special şi de dorinţa lor evidentă de a profita doar de avantajele Pieţei Comune, fără asumarea costurilor participării Regatului Unit la politicile comune ale organizaţiei;
• Succesiunea de crize ale Uniunii semnala de câţiva ani, aşa cum am mai spus, nevoia unei relegitimări, a unui „discurs refondator”[1] (în sensul unei noi platforme de încredere, adaptată intereselor şi condiţiilor secolului XXI), a unui concept politic proaspăt şi a unor politici revizuite, care să reinventeze Ideea Europeană pe înţelesul generaţiilor de vest-europeni lipsiţi de memoria celui de-al doilea război mondial (adică pentru toţi cei de acum) precum şi al primei generaţii de est-europeni fără memoria comunismului (cei sub 30 de ani);
• Din păcate, adoptarea unui nou Tratat este imposibilă în contextul politic actual, deteriorat la cote de avarie, ceea ce întreţine cercul vicios al Uniunii Europene.

Nu mai e nimic de făcut, decât să se numere voturile. Toate argumentele şi contra-argumentele Brexitului sunt acum pe masă. Ce era de spus, s-a spus, şi ce era de făcut, s-a făcut (chiar prea mult, dacă luăm în considerare şi asasinarea deputatei laburiste pro-europene Jo Cox de către un neonazist).…

Pe măsură ce ne apropiem de Summitul NATO de la Varşovia, programat pe 8-9 iulie, tabloul decizional începe să se profileze, chiar dacă în linii destul de vagi, deocamdată. Polonia şi cele trei state baltice vor beneficia de câte un batalion rotaţional de 800-1000 militari fiecare, la care vor contribui Statele Unite, Marea Britanie, posibil Germania şi, foarte probabil, la cererea Washingtonului, Canada.…

Puncte cheie:

• Hillary Clinton şi Donald Trump reflectă sintetic profilurile politice actuale ale celor două jumătăţi ideologice ale naţiunii americane, între care s-a creat cea mai adâncă falie de după al doilea război mondial;
• Paradoxal, niciuna din cele două jumătăţi nu este astăzi pe deplin mulţumită de reprezentarea ei în cursa pentru Casa Albă, Hillary Clinton fiind departe de a capacita entuziasmul electoral de acum opt ani, stârnit printre democraţi de flamboaiantul Barack Obama şi de sloganul său Yes, we can!,

-După eşecul Tratatului Constituţional din 2005, respins (surprinzător, în contextul optimist de atunci) în referendumurile din Franţa şi Olanda, Uniunea Europeană a intrat într-un lung şi complicat şir al crizelor, care se agravează în prezent sub presiunea noii provocări a „crizei imigranţilor” din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, pe care Uniunea se dovedeşte incapabilă să o gestioneze rezonabil;

-Principalele crize identificate şi abordate până acum, cu rezultate relativ modeste, au fost: criza economică (după 2008), criza politică (dificultatea tot mai mare cu care se ajunge la un consens decizional şi de direcţie strategică), şi criza instituţională (nemulţumiri crescânde legate de performanţele instituţiilor europene, acestea invocând la rândul lor limitări ale competenţelor şi lipsa pârghiilor eficace de intervenţie);

-A patra dimensiune a crizei europene se profilează însă tot mai pregnant: criza legitimităţii, dublată de nevoia puternică a unui discurs refondator al Uniunii Europene, bazat pe condiţiile şi provocările secolului XXI;

-Faptul că jumătate din populaţia Austriei a votat în alegerile prezidenţiale candidatul partidului de extremă-dreapta, dincolo de victoria la limită a unui pro-european, adusă de voturile prin corespondenţă, care au creat o diferenţă finală de doar 31.000 voturi la nivel naţional (0, 6%), rămâne un semnal sever al ideii că o parte importantă a cetăţenilor încep să pună sub semnul întrebării valorile şi însăşi raţiunea de a fi a Uniunii Europene;

-Votul strâns pentru Brexitul din 23 iunie, chiar presupunând că o majoritate la limită a britanicilor se va opune în cele din urmă ieşirii Regatului Unit din Uniunea Europeană, sau ascensiunea Frontului Naţional în Franţa şi a Alternativei pentru Germania în alegerile regionale, respectiv respingerea Tratatului de Asociere UE-Ucraina în referendumul din Olanda, toate arată amplificarea opoziţiei cetăţenilor la continuarea procesului de integrare europeană şi, foarte probabil, stoparea acestui proces politic;

-Tensiunea între principiul fondator „Ever closer Union” şi principiul democraţiei şi suveranităţii naţionale se adânceşte.…

Partidul Conservator a greşit fundamental în strategia pentru primăria Londrei. Candidatul conservator a fost ales neinspirat iar campania sa a fost dezastruos condusă. Avem în acest rezultat o veste proastă şi o veste bună.…

Militarii americani au trecut frontiera dinspre România în Republica Moldova. Vor face un exerciţiu militar comun cu trupele moldovene, în perioada 3-20 mai. Foarte bine. Aparent, chestiuni banale, să nu „facă infarct” agitaţii pro-ruşi ai lui Igor Dodon, aflaţi în campanie electorală pentru prezidenţialele din toamnă şi deveniţi mari apărători ai „neutralităţii constituţionale” a micii republici post-sovietice, dar uitând de trupele de ocupaţie ruse din Transnistria.…

Norbert Hofer, candidatul partidului de extremă-dreapta (FPÖ, Partidul Libertăţii, virulent anti-european şi anti-imigraţie) a câştigat detaşat primul tur al alegerilor prezidenţiale din Austria, cu peste 36%, având şanse reale să devină şeful statului pe 22 mai, când îl va înfrunta în finală pe independentul Alexander van der Bellen, susţinut de ecologişti şi votat de circa 19% din corpul electoral care s-a exprimat.…

Degringolada politică a Europei cunoaşte, din Franţa, Marea Britanie, Germania, Polonia sau Ungaria până aici în jurul nostru, reflecţii dintre cele mai bizare. Lucruri care păreau până mai ieri clare astăzi se văd în ceaţă, valorile şi adevărurile se relativizează dincolo de orice limite, principii peste care nu se putea trece acum câţiva ani sunt puse în prezent la îndoială, „reevaluările” sunt la ordinea zilei, volatilitatea în creştere a ordinii politice şi morale liberale a lumii occidentale postbelice naşte mai nou experimente şi tentaţii electorale ameninţătoare, oameni dezavuaţi nu demult pentru opţiunile lor politice sunt mai nou promovaţi (uneori chiar de aceleaşi partide care îi criticau) pentru cele mai înalte demnităţi publice, ceea ce părea ieri rău pare azi bun şi ceea ce părea bun a devenit rău.…

Dezolant tabloul Ucrainei de astăzi. Într-un fel, chiar mai apăsător decât cel din zilele şi săptămânile eroice ale EuroMaidanului, de la începutul lui 2014, pe care îl vedeam, deşi evident în tonuri dramatice, cel puţin încărcat de emoţie, curaj, energie mobilizatoare şi speranţă.…