Tradiţii şi superstiţii româneşti: Sânzienele

În calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscută sub denumirea de Sânziene sau Drăgaica. Sărbătoarea se mai numeşte în unele locuri şi “Cap de vară”, fiind la trei zile distanţă de solstiţiul de vară, în aceeaşi zi fiind sărbătorit Sfântul Ioan Botezătorul. Unii specialişti apreciază că sărbătoarea îşi are originea într-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui. Alte surse arată că Sânzienele provin dintr-un cult roman, întrucât denumirea folosită în Ardeal sau Maramureş vine din latinescul „Sancta Diana”, zeiţa vânătorii şi a castităţii – în timp ce în Muntenia şi Oltenia se sărbătoreşte Drăgaica, după numele slav.

Numele sărbătorii este acelaşi cu al parfumatelor flori galben-aurii, ce cresc la margini de păduri sau în livezi, iar ritualurile sunt strâns legate de acestea.

O noapte magică

Multă lume crede – sau credea, în comunităţile vechi de la sate – că noaptea de Sânziene este o noapte magică, în care se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Se spune că mai ales în această noapte (23-24 iunie, noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul) cei norocoşi pot întâlni Sânzienele – sau Sânzâienele.

Numite în tradiţia populară şi Sfintele, Frumoasele, Măiastrele, acestea sunt fiinţe ireale, fantastice, frumoase, binefăcătoare, care au numai însuşiri bune. Dacă ziua sunt invizibile, ca vântul, noaptea se întrupează în zâne cu părul galben şi rochii albe, ce dansează hore prin grădini şi cântă cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Sânzienele, ca nişte zâne ale câmpurilor, conferă plantelor şi buruienilor puteri speciale, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac.

Potrivit etnologului Marcel Lutic, “sub numele Sânziene se ascund trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de harnice în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute divinatorii şi apotropaice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume. Ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, şi Drăgaica”.

Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită în popor şi “Amuţitul cucului”. Această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiul de primăvară (în jurul datei de 21 martie) până la solstiţiul de vară (în jur de 21 – 22 iunie) sau de Sânziene, pe 24 iunie. Se spune în popor că, în cazul în care cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, vara va fi secetoasă.

Ritualuri de Sânziene

Ziua de Sânziene este considerată sfântă: nimeni nu are voie să lucreze în această zi, ci trebuie să urmeze anumite ritualuri şi obiceiuri, cele mai importante fiind cele dedicate dragostei.

În primul rând, fetele culeg sânziene, micile flori galbene ce cresc în poieniţe, şi le împletesc în formă de cerc, pentru fete, şi de cruce – pentru băieţi. Aceste cununi sau cruci se pun în casă, pe porţi, la ferestre, în gospodărie şi chiar în culturi, în credinţa că ele vor ocroti casa şi vor aduce noroc, sănătate şi belşug.

Fetele îşi aruncau cununile pe acoperiş; dacă ele rămâneau sus, fata urma să se mărite chiar în acel an, în timp ce, dacă ajungea pe jos, fata o mai arunca până rămânea prinsă, pentru a şti câţi ani mai are de aşteptat. În unele zone, fetele lăsau coroniţele din sânziene peste noapte în grădini sau în locuri curate. Dacă dimineaţa găseau coroniţele pline de rouă, era semn sigur că se va mărita curând.

În alte zone, cununile sau crucile de sânziene erau duse la biserică pentru a fi sfinţite şi erau păstrate, apoi, pentru tratarea bolilor sau alungarea tuturor relelor.

Tot în noaptea dinaintea sărbătorii, fetele obişnuiau să pună sub pernă flori de sânziene, în speranţa că astfel îşi vor visa ursitul. Femeile căsătorite (care scăpaseră de „grija” măritişului) îşi înfăşurau cu sânziene mijlocul, pentru a nu avea dureri la muncile câmpului. Atât fetele, cât şi femeile, îşi puneau în păr sau în sân floarea, pentru a fi frumoase şi drăgăstoase.

Sărbătoare cu focuri purificatoare

Fiind în preajma solstiţiului de vară, sărbătoarea Sânzienelor este, în tradiţia populară, un prilej de a sărbători soarele şi muncile agricole specifice verii. La solstiţiu avem cea mai lungă zi din an, moment de răscruce situat la mijlocul anului şi înscris sub semnul focului, al Soarelui. În cinstea acestuia, se aprind focuri uriaşe pe culmile dealurilor, iar în multe sate oamenii umblă cu făcliile aprinse, înconjurând casa, ogoarele, grajdurile.

Apoi, oamenii îşi pun la brâu împletituri din pelin şi se rotesc, ritualic, în jurul focurilor. La sfârşit ard împletiturile, sperând să ardă, odată cu ele, toate necazurile. De asemenea, se rostogolesc la vale roţi aprinse, şi ele simboluri ale Soarelui, care se îndreaptă, odată cu vara, către toamnă şi care au rolul de a alunga spiritele rele. În alte locuri se şi sare peste focul purificator. Se crede că cine va trece prin foc sau va sări peste el în această noapte, se va purifica şi întregul an care urmează va fi apărat de duhurile rele, de boli şi va fi fericit.

Este vorba despre tradiţii care există şi acum în ţările Europei Centrale şi de Nord datează de secole, datând cu mult înaintea creştinismului.

După ce se trece de miezul nopţii şi focurile se sting, oamenii se îndreaptă în linişte spre casele lor, lăsând locul spiritelor care, după credinţa populară, în noaptea aceasta, ca şi în toate nopţile importante ale anului, hoinăresc prin lume. De aceea, cu această ocazie se realizează şi practici de pomenire a morţilor, numite Moşii de Sânziene: se face curăţenie la morminte, se pun flori, se aprind lumânări şi se dă de pomană la cimitir.

Plantă miraculoasă

Din seria obiceiurilor legate de această zi face parte şi tradiţia băii de solstiţiu (21 iunie) sau de ziua Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie). Baia se face într-o apă curgătoare şi se consideră că spală toate nenorocirile şi supărările anului trecut, dar şi că ajută să se împlinească toate dorinţele în următorul an.

De asemenea, în dimineaţa zilei de 24 iunie, a Sânzienelor, multe fete obişnuiau să se scalde în rouă adunată din zone neumblate sau să bea roua de pe aceste flori, ca să aibă noroc în dragoste şi sănătate.

Floarea de Sânziană (Gallium verum sau Gallium mollugo – după culoarea galbenă sau albă) este o floare de câmp cu inflorescenţe mărunte, pline de polen, frumos mirositoare, care înfloreşte în iunie, în perioada coacerii cerealelor.

În medicina populară, sânziana are numeroase întrebuinţări, dar pentru a avea eficienţa dorită trebuie culeasă după un anume ritual: florile se culeg în zorii zilei de 24 iunie, în timp ce tulpina şi seminţele, toamna. Dacă sunt culese aşa cum cere tradiţia, proprietăţile lor sunt miraculoase. Astfel, întăresc copiii slabi şi sensibili, dacă se pun în apa lor de baie; vindecă frigurile; puse în alcool, vindecă rănile şi urmele loviturilor; nu în ultimul rând, roua căzută pe flori în noaptea de Sânziene este leac sigur pentru bolile de ochi şi piele.

În acelaşi timp, floarea de Sânziană este folosită ca reper calendaristic agrar. Dacă înfloreşte înainte de 24 iunie, înseamnă că vegetaţia plantelor este prea avansată. La trei zile după Solstiţiul de Vară, ziua începe deja să scadă, iar întreaga vegetaţie îşi pierde câte puţin sevele şi aromele. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecătoare este ziua de Sânziene, fiind considerată cea mai bună zi din an pentru aceasta, florile potenţându-şi puterile şi mirosurile înainte să le înceapă declinul.

Pe vremuri, florile şi ierburile culese de Sânziene erau duse la biserică pentru a fi sfinţite şi curăţate de influenţele negative ale Rusaliilor sau ale ielelor, zânele rele ale pădurilor.

Ielele, zânele rele

În mitologia folclorică românească, sânzienele sau drăgaicele, personaje mitice nocturne, sunt binevoitoare faţă de om, ajută la rodirea plantelor şi copacilor, a vieţuitoarelor în general. Ele dau miros şi puteri tainice florilor, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor şi apără lanurile de intemperiile naturii. Sub un nume sau altul, aceste făpturi mitice există în folclorul tuturor popoarelor, nu numai în Europa, ci pe toate continentele. Totuşi, sânzienele se răzbună amarnic dacă ziua nu le este respectată – dacă nu ele, atunci surorile lor mai rele, ielele, sigur îi vor pedepsi pe cei care nu ţin sărbătoarea din 24 iunie.

Ielele, zânele rele din mitologia românească, sunt cele mai misterioase şi fascinante creaturi, despre care legendele românilor vorbesc de sute de ani. Şi acestea sunt nişte făpturi feminine supranaturale, care apar în cete pe câmpii sau în păduri, cântă şi dansează în veşminte vaporoase sau chiar dezbrăcate, lăsând în urma lor semne ale unor cercuri de foc, în iarba arsă.

Ielele au fost surse de inspiraţie pentru poeţi şi scriitori, care le-au transformat în personaje literare, sau subiect de studiu pentru folclorişti, care au încercat să explice atât originea, cât şi semnificaţia creaturilor. Unele legende spun că, la origini, ielele ar fi fiicele Cosânzenei, zeiţa Lunii, care a trăit o iubire incestuoasă cu Soarele. Cei doi au fost despărţiţi şi blestemaţi să nu se mai întâlnească niciodată, iar cele trei fiice au fost trimise pe pământ ca să despartă tinerii îndrăgostiţi.

Dimitrie Cantemir aminteşte de iele în ”Descrierea Moldovei”, numindu-le „nimfe ale aerului, îndrăgostite cel mai des de tinerii mai frumosi”. Legendele diferă de la regiune la regiune, spunând că făpturile apar în grupuri de trei, cinci sau şapte. Poveştile le înfăţişează pe zânele rele din mitologia românească ca fiind foarte frumoase şi năvalnice, dansând în hore pe care muritorii de rând nu trebuie să le vadă, dacă vor să rămână întregi (la minte şi la trup).

[stextbox id=’custom’]

Credinţe populare legate de sărbătoarea de Sânziene (24 iunie)

– În această noapte, ca şi în noaptea de Crăciun, se spune că animalele stau de vorbă. Cine le pândeşte le poate înţelege graiul şi poate afla multe taine.
– Tot în această noapte se spune că răsare în mod magic floarea albă de ferigă, care aduce noroc celui care o va culege. Bineînţeles, trebuie să fie cineva foarte curajos, care să înfrângă duhurile care păzesc floarea, însă, dacă reuşeşte, acesta va putea citi gândurile oamenilor şi va descoperi comori ascunse.
– În această noapte se înconjoară casa cu făcliile aprinse, la fel câmpurile cu cereale, fâneţele, grajdurile, aceasta pentru ca anul următor să fie mai bogat. În acelaşi timp, se fac zgomote puternice, noaptea, pentru a alunga duhurile rele.
– Dacă o fată aruncă un buchet de flori de Sânziene prin uşa deschisă sau prin fereastră, atunci îşi va găsi în acest an ursitul. Alteori buchetul se pune sub pernă, căci se spune că visele din această noapte se împlinesc.
– Perioada solstiţiului de vară este şi prilej pentru organizarea târgurilor, bâlciurilor şi iarmaroacelor, pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei (Târgurile de Fete).
– Una dintre plantele deosebit de folosite în medicina populară este verbina. Ca să fie cât mai eficientă, aceasta se culege doar în nopţile de Sânziene, de Înălţarea la Cer şi de Sf. Petru şi Pavel. Acestei plante i s-a acordat o importanţă şi un respect deosebit, încă din antichitate. Se considera că este sub influenţa planetei Venus, de aceea era folosită în ritualurile pentru dragoste. 
– La solstiţiul de vară se atârnă crengi de arţar la uşi şi la ferestre, pentru că există credinţa fermă că în acest fel vor fi îndepărtate toate forţele malefice. Frunzele de arţar culese în această zi şi puse la uscat vindecă orice rană şi înlătură durerea de cap.
– Dacă hainele, covoarele şi aşternuturile sunt expuse în 24 iunie la soare, ele nu vor fi mâncate de molii.
– Dacă în această zi vezi o furnică roşie, aceasta este de foarte bun augur. Iar dacă găseşti o furnică în portmoneu, este un semn că vei avea un an foarte bogat.
– În unele zone se obişnuieşte ca în această zi să se mănânce turte din aluat cu flori de soc, în felul acesta întregul an care urmează vei fi sănătos. Crenguţe de soc sunt atârnate la ferestre şi la uşi, pentru a apăra în felul acesta casa de orice necazuri şi boli şi pentru a se asigura astfel bunăstarea în tot anul următor. Din cele mai vechi timpuri, socul este plantat lângă casele oamenilor deoarece se crede că în el sălăşluieşte un duh sau o zână bună care-i apără pe oameni de nenorociri.

[/stextbox]