Geniale, arogante, celebre: pisici în literatură

Câinii poate că şi-au adjudecat titlul de „cel mai bun prieten al omului”, „cel mai credincios companion” şi aşa mai departe, însă pisicile sunt, cu siguranţă, cele mai pline de personalitate. Cu pisicile nu prea există cale de mijloc: de-a lungul secolelor, oamenii fie le-au adulat, fie le-au urât şi le-au ucis. În prezent, reacţiile nu mai sunt la fel de extreme, dar lumea încă se împarte în iubitori de pisici şi cei care nu le suportă. Primii le văd calde, calme, relaxante, afectuoase, ceilalţile văd leneşe, perfide, nerecunoscătoare, chiar răutăcioase.

Adulate sau ponegrite

Oricum ar fi, un lucru e sigur, pisicile nu se lasă ignorate. Sunt prezente peste tot şi cuceresc lumea încet, dar sigur. Au primit, relativ recent, şi o zi a lor – pe 8 august se sărbătoreşte Ziua internaţională a pisicii, iniţiată în 2002 de către Fondul Internaţional pentru Bunăstarea Animalelor (International Fund for Animal Welfare — IFAW) şi alte grupuri pentru drepturile animalelor, care doresc să atragă atenţia oamenilor la nevoile pisicilor şi faţă de lupta împotriva neglijenţei şi a abuzurilor asupra acestora.

Se pare că oamenii şi pisicile se cunosc de peste 9.000 de ani, deci vorbim despre o relaţie lungă şi complicată.

În Egiptul Antic, pisicile erau divinizate: exportul acestora era interzis, iar dacă cineva omora o pisică, primea pedeapsa capitală. Pisicile erau mumificate după moarte şi îngropate în morminte sacre, iar oamenii ţineau perioade de doliu după acest eveniment nefericit. În mitologia egipteană se considera că pisica avea o influenţă directă asupra căsătoriei sau sănătăţii.

În Europa, în schimb, pisicile nu erau la fel de îndrăgite. În Evul Mediu chiar se considera că aduc ghinion, că au legături cu vrăjitoarele şi cu diavolul însuşi, astfel că au ajuns să fie exterminate. Multe dintre superstiţiile legate de pisici – îndeosebi de cele negre – se menţin şi astăzi. Mai există oameni care cred că pisicile negre aduc ghinion, chiar dacă nu mai suntem în Evul Mediu.

Se estimează că în prezent numărul pisicilor la nivel mondial depăşeşte 500 de milioane. În întreaga lume există aproximativ 60 de rase de pisici cunoscute, în timp ce pisica europeană cu blana scurtă este cea mai răspândită.

Companionii perfecţi

La începutul secolului 19, pisicile au început să fie tot mai apreciate, iar creşterea şi dezvoltarea raselor diverse de feline a luat avânt. Pisicile sunt animale perfecte de companie, mai ales pentru oamenii ocupaţi, întrucât nu cer la fel de multă atenţie precum câinii – care trebuie plimbaţi, scoşi afară etc. În schimb, pisicile au o prezenţă benefică asupra bolnavilor şi a celor în vârstă, după cum au arătat numeroase studii. Sunt curate şi liniştite, drept pentru care pot trăi foarte bine şi în apartamente, ceea ce le face companionii perfecţi.

Unul dintre miturile legate de aceste animale este faptul că aterizează întotdeauna în picioare şi nu păţesc nimic, indiferent de distanţa de la care cad – un mit parţial adevărat. Pisicile au abilitatea de a supravieţui căderilor de la înălţime destul de mare, pentru că reflexele foarte bine dezvoltate le permit să se răsucească şi să aterizeze pe cele patru lăbuţe. De asemenea, pisica are un schelet unic: îi lipseşte clavicula, iar oasele coloanei vertebrale au mobilitate mai mare decât la alte animale – de aceea, pisicile au capacitatea de a-şi mişca liber picioarele din faţă, putându-se încovoia şi roti foarte uşor. Când cade, se poate rostogoli în aer, ajutându-se de coadă, arcuindu-şi coloana vertebrală şi întinzând labele din faţă pentru a ajunge pe pământ în picioare. Totuşi, dacă ar cădea de la înălţime foarte mare, lăbuţele nu pot absorbi tot şocul şi pisica se poate răni serios.

Sculptură din Egiptul Antic, ce o înfăţişează pe zeiţa-pisică Bastet. Dovezile arată că pisicile erau venerate în Egipt încă din jurul anului 3100 î.e.n.

Mituri pisiceşti

Această abilitate de a cădea în picioare nu a fost pe deplin înţeleasă în vechime, iar oamenii au încercat să o explice prin legende (atunci când au încercat să o înţeleagă, pentru că au fost şi cazuri când aceste animale au fost considerate vrăjite sau având legătură cu magia neagră).

O veche legendă din Orientul Mijlociu spune că pisica preferată a profetului Mahomed a adormit pe mâneca hainei sale, iar acesta a preferat să taie o bucată de material decât să o trezească. Felina a făcut o plecăciune, în semn de recunoştinţă, iar profetul, mângâind-o pe spate de trei ori, a dat privilegiul tuturor pisicilor să cadă întotdeauna pe cele patru labe.

Legende din secolul 16 spuneau că o vrăjitoare poate lua forma pisicii sale de nouă ori – atât cifra nouă, cât şi cifra şapte sunt considerate cifre norocoase sau cel puţin magice. Ideea apare într-o carte din acea vreme.

De-a lungul vremii, pisicile au început să apară şi în alte cărţi decât în cele cu vrăji, mituri şi legende. Avem deja o suită întreagă de personaje legendare cu lăbuţe şi blană, de la Motanul Încălţat sau cel din Cheshire, până la motanul Murr sau la pisicile lui Murakami.

Celebru este şi demonicul motan Behemot, descris de Mikhail Bulgakov în „Maestrul şi Margareta” – o enormă pisică neagră, ce are darul vorbirii şi poate lua pentru scurt timp formă umană. Vorbim despre un motan de-a dreptul uman, amator de vodcă şi pistoale, cu un cinism ieşit din comun şi o pasiune pentru jocul de şah.

O trăsătură comună tuturor pisicilor-personaje de cărţi (dar şi celor din realitate) este faptul că sunt pline de personalitate.

Motanii vorbăreţi şi melomani

Publicaţia The Guardian a publicat un top al celor mai cunoscute pisici din literatura internaţională, care cuprinde pisici vorbitoare şi faimoase.

Pe primul loc în acest top apare Tobermory al lui „Saki” H. H. Mungo, un motan prea vorbăreţ. Povestea are în centru un personaj care vine în vizită la o casă de la ţară, cu puţin timp înaintea Primului Război Mondial, şi pretinde că are darul de a face animalele să vorbească precum oamenii. Este provocat să-şi demonstreze spusele pe motanul familiei, Tobermory. Totul se dovedeşte a fi adevărat, motanul începe să vorbească, dar nimeni nu este încântat: acesta este arogant şi de neoprit atunci când începe să vorbească. Se pare că ştie o mulţime de lucruri neplăcute, despre fiecare din cei prezenţi, pentru că stătuse pe lângă oameni, îi observase atent şi le ascultase conversaţiile.

Motanul de Cheshire

Pe locul al doilea se află un alt motan şugubăţ, cel care apare şi dispare pe neaşteptate în povestea „Alice în Ţara Minunilor”. Şi acest motan din Cheshire pare a fi atotştiutor, arogant şi ironic, plin de mistere şi surprize. Are întrebări şi probleme filosofice, tot ce spune are un substrat, iar toate acestea o cam nedumeresc pe Alice. Motanul de Cheshire a rămas celebru datorită zâmbetului său fantomatic, cel care se poate materializa şi în lipsa corpului, iar Alice trage concluzia: a văzut de multe ori o pisică fără rânjet, dar niciodată un rânjet fără pisică.

Îndrăgitul povestitor Roald Dahl are şi el un personaj motan – la fel de misterios şi de-a dreptul genial. Căci acest motan are o pasiune pentru muzica clasică. Stăpâna îi interpretează la pian diverse compoziţii, iar el are gusturi bine definite: îi plac sonetele lui Liszt, dar nu şi compoziţiile lui Chopin. Stăpâna crede cu tărie că pisica este un geniu reîncarnat, Franz Liszt în trup de pisică, dar soţul ajunge la capătul răbdării.

Geniale şi poznaşe

Pe locul 4 în topul The Guardian se află un adevărat guru al motanilor vicleni, din cartea „The Silent Miaow” („Un mieunat tăcut”), care a fost transcrisă din limba felinelor de Paul Gallico, conform editorilor. Cum s-a întâmplat asta? Un misterios manuscris dactilografiat cade în mâinile scriitorului, care îşi dă seama repede că a fost scris de o pisică. Aflăm că avem de-a face cu un manual pentru „pisici, câini vagabonzi şi pisici fără adăpost”, care explică modul în care aceştia pot să manipuleze oamenii, pentru a obţine diverse avantaje – cel mai bun scaun unde să se odihnească, cea mai bună mâncare şi aşa mai departe. Dar arma supremă este „Mieunatul tăcut”, se arată în manual. Pisicile trebuie doar să deschidă botul, ca şi când ar mieuna, dar să nu scoată niciun sunet, iar oamenii nu vor putea rezista, vor face orice, căci se vor afla în stăpânirea completă a pisicilor.

“Cartea lui Moş Oposum despre Pisicile Poznaşe” (“Old Possum’s Book Of Practical Cats”) a lui T.S. Eliot încheie topul The Guardian. Aceasta este o altă lucrare clasică despre pisici, carte ce a stat la baza realizării faimosului musical „Cats”. Este o frumoasă colecţie de poeme despre pisici, sau mai exact despre psihologia fascinantă a felinelor, cu multe jocuri de cuvinte greu de tradus. Aici găsim o pisică de rea credinţă, cu influenţă nefastă, pe nume Macavity. Este o pisică machiavelică şi inteligentă, fapt sugerat şi din descrierea sa fizică: „Sprâncenele se încruntă în funcţie de ce gândeşte, capul pare sculptat”. Inteligenţa o ajută pe aceasta să scape basma curată după fiecare năzbâtie.

Thomasina şi Murr

Tot de la Paul Gallico o avem pe Thomasina, de data aceasta o pisică blândă, din cartea “Thomasina, the Cat Who Thought She Was God”. Thomasina este o tigrată de talie mare şi este „uşor” grandomană. Stăpâna ei este fiica unui medic veterinar scoţian – un om rigid, pe care văduvia l-a transformat într-un bărbat furios. Iritat de pisică, acesta ordonă ca Thomasina să fie adormită cu medicamente – ceea ce se şi întâmplă. Numai că Thomasina alunecă într-o viaţă anterioară, în care era o zeiţă egipteană şi era salvată de o vrăjitoare frumoasă care vindeca animalele bolnave.

Thomasina lui Paul Gallico a apărut şi pe marile ecrane, într-o adaptare cinematografică a cărţii: „The Three Lives of Thomasina” (1964)

Şi un motan deosebit de arogant, din nou, întâlnim în cartea lui E.T.A. Hoffmann, “Părerile despre viaţă ale motanului Murr şi alte povestiri”. „Cu certitudinea şi seninătatea proprii geniului autentic, dau lumii această biografie a mea, ca să afle cum devii un motan celebru şi să-mi recunoască pe deplin calităţile în toată amploarea lor, să mă iubească, să mă aprecieze să mă stimeze, să mă admire şi chiar să mă adore puţin. Iar de se va găsi cineva destul de îndrăzneţ ca să se îndoiască de valoarea incontestabilă a acestei cărţi extraordinare, să ia aminte că are de-a face cu un motan înzestrat cu spirit, inteligenţă şi gheare ascuţite“ – astfel începe Murr, motanul profesorului Abraham, redactarea minuţioasă a părerilor sale despre viaţă – despre viaţa pisicească şi cea omenească în acelaşi timp.

Romanul a fost scris în al treilea deceniu al secolului 19 şi conţine, pe lângă „biografia” lui Murr, şi o poveste de dragoste, una tipică romantismului german al perioadei. De aceea, titlul complet al cărţii este „Părerile despre viaţă ale motanului Murr împreună cu fragmente din biografia capelmaistrului Johannes Kreisler alcătuită din foi de maculatură răzleţe. Editate de E.T.A. Hoffmann (1820-1822)“.

Scriitorul a explicat această împletire astfel: „Aşternându-şi părerile pe hârtie, motanul Murr făcuse ferfeniţă, fără să-i pese, o carte pe care o găsise la stăpânul său şi ale cărei file le folosise, cu toată candoarea, în parte ca sugativă, în parte punându-le ca sprijin sub foile proprii. Aceste file rămăseseră în manuscris şi, din eroare, fuseseră tipărite ca făcând parte din el“.

The Cat in the Hat

Murr şi japonezul

Murr are şi un epigon, în romanul „Eu, motanul“, publicat iniţial în foileton de japonezul Natsume Soseki, la începutul secolului 20. Motanul japonez fără nume este în centrul desfăşurării acţiunii doar în prima parte a cărţii, care se doreşte a fi tablou al societăţii japoneze de la începutul secolului 20, din preajma Războiului ruso-japonez.

Şi motanul japonez fără nume are drept stăpân tot un profesor, care nu e prea inteligent – fapt constatat, cu regret, în repetate rânduri, chiar de motan. Şi acesta consideră că oamenii nu sunt deloc superiori felinelor: „Ţin să le comunic stimaţilor cititori că nu mi se pare deloc normal ca oamenii să ne dispreţuiască pe noi, pisicile. O fi vreun obicei al profesorilor, care nu pricep mare lucru, dar se poartă de parcă ar fi stăpânii lumii“. Spre sfârşitul cărţii, motanul fără nume îl pomeneşte pe Murr, a cărui superioritate o recunoaşte (pe bună dreptate).

Pentru final am păstrat o mostră de înţelepciune de la Murr: „Oare umbletul în două picioare este într-adevăr ceva atât de important încât specia numită „om“ să aibă dreptul a pretinde o heghemonie asupra noastră, a tuturor acelora care păşim cu mai multă siguranţă pe patru? Da, ştiu, ei îşi fac o părere grozavă despre ceva care s-ar afla în capul lor şi care s-ar numi raţiune. Nu-mi pot da seama exact ce înţeleg prin asta. Un lucru e însă limpede: dacă, după cât pot deduce din unele spuse ale stăpânului şi binefăcătorului meu, raţiunea nu înseamnă nimic altceva decât aptitudinea de a acţiona conştient şi de a te feri de prostii, atunci n-aş dori să schimb cu niciun om. Conştiinţa, cred eu, se dobândeşte numai prin obişnuinţă, iar venirea în viaţă şi trecerea prin ea se fac fără să ştii cum. Cel puţin aşa s-au petrecut lucrurile cu mine şi, după cât înţeleg, nu se găseşte pe întreg pământul vreun om care să ştie din proprie experienţă cum şi unde s-a născut şi nu află toate acestea decât din tradiţie, care, pe deasupra, mai este adesea şi nesigură“.

 

Motanul incaltatThe Cat in the Hat

 

Alţi motani din literatură

  • Motanul din „Blues pentru o pisică neagră” a lui Boris Vian este şi vorbăreţ, şi arogant.
  • Pisicile au avut mereu un loc aparte în lumile întortocheate şi suprarealiste ale scriitorului japonez Haruki În romanul “Kafka pe malul mării” sunt şase pisici – Goma, Otsuka, Kawamura, Mimi, Okawa şi Toro, cu abilităţi si personalităţi diferite.
  • “The Cat in the Hat” a lui Seuss este unul dintre cei mai celebri motani, cu o pălărie în dungi albe şi roşii. Personajul a fost creat de către Theodor Geisel, cunoscut sub pseudonimul de Dr. Seuss.
  • Motanul încălţat este deja prea cunoscut ca să adăugăm ceva – doar că a fost făcut celebru de Charles Perrault. Recent, a fost star în filmele „Shrek”.

 


Publicitate

Postaţi un comentariu