Prof. univ. Mircea Muthu, cercetător al balcanismului: „Nu suntem occidentali întocmai”
Profesorul universitar Mircea Muthu se declară un “transilvănean pur-sânge” deşi s-a ocupat de contextul sud-estului european în câteva decenii din viaţă. La cei 70 de ani pe care i-a împlinit în prima zi a lunii ianuarie, Mircea Muthu este conducător de doctorat şi profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, predând anului trei Cursul de estetică, precum şi cursuri masterale în domeniul Studiilor culturale. În calitate de poet, Mircea Muthu a publicat luna aceasta al treilea volum de poezie, dar principalul său proiect rămâne posibilitatea şi obligativitatea de a schiţa măcar o analiză spectrală a Transilvaniei culturale din ultima sută de ani, proiect care s-a concretizat deja într-un prim volum publicat la Eikon&Scriptor, intitulat „Repere culturale transilvane”. În urma unei discuţii pe care am purtat-o în cabinetul său situat la etajul unu al Facultăţii de Litere, am aflat că profesorul Mircea Muthu nu şi-a transformat niciodată volumele publicate în suporturi de curs şi a preferat să lucreze la studiile sale în paralel. În prezent, profesorul mai lucrează la un al doilea volum de estetică, după ce a publicat în 2005 «Studii de estetică românească». „Estetica este foarte greu de abordat şi de obicei se face la sfârşitul carierei”, declară criticul clujean.
Întrebat dacă sintaxa culturală a balcanismului a fost „obsesia” sa de o viaţă, Mircea Muthu respinge această idee. „Eu am scris în 1982 o carte la care ţin foarte mult despre Paul Zarifopol, un critic al mentalităţii culturale din România şi nu numai, prieten al lui I.L. Caragiale. Zarifopol spunea, la un moment dat, că noi nu suntem occidentali întocmai. Eu fiind în Franţa la un lectorat, timp de patru ani, mi-am dat şi eu seama că noi nu suntem occidentali întocmai. Am încercat să văd astfel de unde vine specificitatea noastră”, a explicat Mircea Muthu.
În cercetarea lui, Mircea Muthu a început studiul, metodic, dinspre estul Europei. A aprofundat studiile de Drept, respectiv dreptul cutumiar, bizantin. A început să se preocupe de istoria ecleziastică, ce a însemnat ortodoxismul, ce a însemnat religia apofatică, a citit practic toate literaturile din Albania, din Sârbo-Croaţia, din Bulgaria şi din Grecia. „Aşa am ajuns la conceptul de «balcanitate», respectiv acea axiologie comună a popoarelor sud-est europene în condiţiile dominaţiei Semilunii timp de patru sute de ani. Pe această axilogie comună, eu am tratat problema balcanismului, un termen peiorativ care se datorează occidentului secolului al XIX-lea, pe când balcanismul este o dramă însoţită de reversul său parodic. În această zonă au fost nişte spaţii autocratice, închise şi atunci trebuia să se cheltuiască cumva sub forma unei răscumpărări interioare a liberăţii. De aici bancurile şi încercările noastre iluzorii de a evada şi sentimentul că mereu ceva se prăbuşeşte, ceva trebuie reconstruit. De-asta spunea Ion Barbu în «Răsăritul Crailor» că noi niciodată nu vom avea soliditatea cetăţilor din Apus. Balcanismul, din punct de vedere geo-politic, înseamnă fricţiunea dintre etnii care duce la lupte fratricide. De aceea apare conceptul de «balcanizare», din care se naşte kosovizarea, libanizarea etc”, precizează Mircea Muthu.
Răscumpărarea prin artă
Balcanismul înseamnă şi o răscumpărare prin artă, aflăm de la profesorul clujean. „Întotdeauna popoarele sărace au aşa ceva, respectiv o răscumpărare pe calea artei şi a imaginarului. Acestea nu sunt glume. Când spune cineva că eşti balcanic, habar nu are ce substraturi are. Este moştenirea secolului al XVIII, al luminismului occidental care a vrut să invadeze luminismul central-european. Lozinca de pe frunte a rămas şi noi care suntem obişnuiţi să ne autoculpabilizăm am îngroşat aspectele acestea. Dumitru Drăghicescu are cartea celebră «Din psihologia poporului român» unde spune că la noi, datorită celor care au venit, au trecut şi au rămas, populaţia din punct de vedere mentalitar şi rasial nu s-a sedimentat. Pe această dimensiune am scris în jur de 15 volume. Balcanismul literar românesc a cunoscut trei volume şi apoi a apărut într-un singur volum. Pentru a vă răspunde la întrebare, revin şi spun că sintaxa culturală a balcanismului nu este o obsesie de o viaţă, pentru că eu, în acelaşi timp, am făcut comparatism şi una dintre cărţile la care ţin mult, «Alchimia mileniului», chiar confirmă asta. Recunosc, însă, că balcanismul este cea mai importantă temă de care m-am ocupat”, mărturiseşte Mircea Muthu.
Reporter: Domnule profesor, aţi reuşit să răspundeţi la întrebările „De ce scrieţi?” şi „În ce credeţi?”
Mircea Muthu: În continuare cred în puterea cuvântului recuperator. Eu când vorbesc de cuvânt de fapt este cuvântul în spatele căruia stă vorba rostită. Vorba păstrează în ea palpitul vieţii. În momentul în care ea este translatată în cuvântul scris, pericolul este ca acest cuvânt scris să nu fie ca o floare uscată într-un ierbar. Undeva, cuvântul scris trebuie să păstreze în spatele lui acest palpit al vorbei. De aceea este greu să scrii, de fapt. Pe de altă parte, aşa se explică de ce eu sunt un foarte mare cititor al scrisorilor. Scrisoarea este un gen oropsit astăzi în era pixelilor. Nu mai spun de paginile diaristice. Este o uriaşă mistificare să scrii jurnal intim la calculator şi este o greşeală din punctul meu de vedere să îţi publici jurnalul în timpul vieţii. Cred în puterea formidabilă a cuvântului de a recupera şi un trecut de a-l prezentifica şi de a deschide o fereastră spre un viitor incert.
R: Care a fost contextul care a dus la publicarea volumului „Repere culturale transilvane”?
M.M.: Volumul face parte dintr-un proiect pe care l-am schiţat într-o conferinţă la care m-a invitat Irina Petraş şi care este, de fapt, transformată în prefaţa acestui prim volum. Proiectul rezidă în posibilitatea şi obligativitatea de a schiţa măcar o analiză spectrală a Transilvaniei culturale din ultima sută de ani pentru că ne pregătim să venim în întâmpinarea centenarului Transilvaniei. Pornind de aici, se pune problema grafierii unui transilvanism cultural din perspectivă românească. Am făcut apel la specialişti în materie de istorie ecleziastică, de la lingvişti, istorici, la specialişti în teoria artelor plastice etc. Din punctul meu de vedere este o linie dreaptă de la Societatea Astra care s-a clădit în secolul al XIX-lea la Sibiu, până la celebra Enciclopedie Minerva. Ce a însemnat cerchismul (Cercul Literar de la Sibiu), echinoxismul care a vertebrat o anumită sensibilitate? Care este acum, în contemporaneitate, aportul optzecismului transilvănean la optzecismul naţional? Să nu mai spun de treptele pe care le-a parcurs mesianismul transilvan de la Octavian Goga încoace. Dacă îi iei pe cei trei mari patriarhi ai prozei moderne româneşti, respectiv Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu şi Pavel Dan, îţi dai seama că ei se întâlnesc pe dimensiunea tragicului. Această dimensiune se regăseşte într-o parte foarte valoroasă a poeziei noastre contemporane şi aici mă refer la Aurel Pantea. Dincolo de asta, aceste axe se sprijină pe nişte motive fundamentale, de pildă motivul Câmpiei Transilvane pe care îl găsim în romanul Martei Petreu, «Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului». Totodată, a apărut o saga transilvană, dar oamenii nu mai au răbdare să o citească, a criticului Mircea Tomuş, intitulată „Aripile Demonului” care cuprinde tot desenul formidabil al Transilvaniei de la actul cedării, dar şi înainte. Acolo se vorbeşte şi de coabitarea dintre români, saşi, maghiari, dar şi de tensiunile dintre comunităţile din Transilvania. Toate acestea trebuie abordate într-o lucrare colectivă, aceasta este ideea mea. În acest prim volum eu am făcut analize pe nişte eşantioane, nu neapărat de prim raft al literaturii.
R.: Cluj-Napoca ar putea deveni Capitală Europeană a Culturii, iar pentru aceasta se caută punerea în evidenţă a dimensiunii europene a sectorului cultural clujean. Există o asemenea dimensiune europeană?
M.M.: Pentru a deveni Capitală Culturală trebuie să aduci ceva diferit faţă de alte oraşe candidate. La Cluj poţi să aduci regalitatea cărţii, aici mă refer la BCU şi la tezaurele care există, poţi să aduci coabitarea a patru religii, poţi să aduci aeroportul ca punct de legătură. Clujul, în schimb nu este foarte favorizat de poziţionare, nefiind tocmai în centrul ţării. Din punct de vedere geo-structral, Clujul este un oraş foarte îngust, este între două dealuri, deci nu are foarte multe de oferit din punctul acesta de vedere.
R.: V-aţi gândit vreodată să vă mutaţi din Cluj?
M.M.: M-am gândit, dar nu am făcut-o. Sunt un transilvănean pur-sânge deşi, m-am ocupat de sud-estul european. Acum m-am întors din nou spre Transilvania, dar şi înainte am scris cartea „Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului”, care a cunoscut două ediţii, am scris o carte despre „Lucian Blaga-Dimensiuni răsăritene” care a cunoscut din nou două ediţii şi acum m-am „angajat” în acest proiect despre Transilvania.
R.: De ce aţi optat pentru ca volumele dumneavoastră să nu constituie obiectul unui curs?
M.M.: Despre nicio carte pe care am publicat-o nu am vorbit la curs. Foarte mulţi dintre universitari fac asta. În cazul meu totul a fost paralel. Nu am făcut nicio carte de teorie literară, dar am ţinut 20 de ani curs de teorie literară. La fel şi Estetica. Estetica pe care o predau este estetica europeană, nu este un construct al meu. A fost alegerea mea să procedez astfel.
R.: În ce măsură o filozofie a frumosului mai este pertinentă în lumea postmodernă?
M.M.: Alexandru Muşina are o critică formidabilă în privinţa postmodernismului şi are perfectă dreptate. Postmodernismul este o creaţie a unei societăţi postindustriale, dar noi suntem departe de aşa ceva. La noi funcţionează principiul imitaţiei. În legătură cu Frumosul, Estetica a renunţat la acest concept. Există cele patru mari direcţii ale esteticii în Europa: este estetica fenomenologică, de extracţie sociologică, a curentelor de avangardă şi este estetica ştiinţifică sau matematică. Acestora se adaugă încă o dimensiune şi anume estetica analitică. Niciuna dintre aceste dimensiuni nu se ocupă de frumos. În momentul când te ocupi de frumos, trebuie să răspunzi întrebării: Ce este arta? Astăzi, nu la această întrebare trebuie răspuns, ci la întrebarea: Când putem vorbi despre artă? Estetica încearcă să răspundă la întrebarea: Cum se preschimbă o valoare utilitară, trecătoare într-o valoare nonutilitară cu dezideratul de a fi eternă. Aceste întrebări au intervenit de-a lungul întregului secol trecut, atunci când a început să dispară estetica teoretică, sistematică, respectiv cea a lui Hegel, a lui Kant. Apoi au apărut esteticile pe teme, estetica tragicului, a comicului, a urâtului. După aceste abordări tematice, oamenii şi-au dat seama că estetica trebuie să fie aplicativă. Estetica este o disciplină foarte profundă care apelează la psihologie, la interdisciplinaritate. Cu toate acestea, frumosul nu dispare pentru că rămâne în limbajul cotidian şi îşi păstrează gramatica clasică. În schimb, astăzi nu mai avem aceeaşi dimensiune a timpului. Metafora timpului este prezentul pentru că săptămânile trec foarte repede. Totul este prezentificat. În acest moment, pentru generaţiile tinere nu mai contează ce a fost în trecut, iar ce va fi în viitor, nici atât. Se schimbă percepţia temporală, dar şi cea spaţială.
R: Spuneaţi într-un interviu că v-ar plăcea să îmbătrâniţi frumos. La ce vă refereaţi?
M.M.: N-am avut alt termen atunci (râde). Foarte simplu, să îmbătrânesc frumos, după mine înseamnă să fiu lucid până la capăt şi, când mă duc, să mă duc dintr-odată.
R.: Spuneţi-ne câteva cuvinte despre poetul Mircea Muthu. Aţi publicat trei volume de versuri la distanţă de zece ani „Esențe” (1994) „Grafii” (2004) şi „Umbre” (2014). De ce acest lung interval între apariţii?
M.M: Fac câte un volum de poezie pentru mine şi pentru prieteni. Sunt foarte mulţi care scriu kilometri de poezie. Pentru mine poezia trebuie să aibă încărcătura unui arc voltaic. Poezia este un produs al unor sedimentări care izbucnesc. Este cumplit de greu să scrii poezie pentru că poezia are în spate o zonă uriaşă interdisciplinară şi în acelaşi timp trebuie să fie proaspătă ca un măr pe linia orizontului. De obicei nu există poezie veselă, romanticii făceau asta. Poezia este tristă.
R.: Aţi fost decan al Facultăţii de Litere opt ani şi prorector timp de şase ani. V-aţi regăsit în aceste funcţii administrative?
M.M.: În primul rând, funcţiile sunt întodeauna cronofage, ceea ce înseamnă că sunt consumatoare de timp. În al doilea rând te învaţă şi te disciplinează cum să lucrezi cu oamenii. O funcţie, cum este cea de prorector, în care te afli printre cei care conduc 50.000 de oameni, te învaţă să îţi tai din orgolii, dar şi să te verifici pe tine mai ales atunci când greşeşti. În calitate de prorector responsabil cu relaţiile internaţionale am fost unul dintre cei care am pus pe roate programul Erasmus şi Socrates. În acei ani am ajuns ca UBB să fie proprietara a 140 de clădiri, iar când Andrei Marga a fost ministru, fiecare prorector am făcut oficiul de rector timp de câteva luni.
[stextbox id=”custom”]
hibernală
Lanţuri de cărţi astupă cerul
şi cade rumeguşul de hârtie pe pământ,
cuvântul este moartea vorbei
iar din adâncuri ies imagini
şi aerul şi timpul sufocând;
se clatină condeiul-un Ulise
lipsit de ţărm şi fără Penelopa
plutind pe marea de hârtie
în foşentul uscat al vremii
ce se rupe. (Umbre, 2014)
[/stextbox]
Uniunea Scriitorilor din România Filiala Cluj organizează astăzi o nouă conferinţă din seria scriitorul în cetate: „Mircea Muthu – Scrisoarea, autobiografia şi viaţa dintre ele”. Astfel, de la ora 12.00, la sediul Filialei, în continuarea conferinţei, vor fi lansate şi trei noi cărţi de/despre Mircea Muthu: Iulian Boldea (coord.) “Mircea Muthu în orizontul sintezei” (Editura Arhipelag XXI, Târgu-Mureş);Mircea Muthu, “Repere culturale transilvane”, vol. I (Editura Eikon, Cluj-Napoca); Mircea Muthu, “Trepte”, poeme (Editura Eikon&Scriptor, Cluj-Napoca). Despre autor şi despre cărţile sale vor vorbi acad. Ioan-Aurel Pop, Florina Ilis, Al. Cistelecan, Ştefan Borbély, şi Iulian Boldea.