Spectaculoasa viaţă a lui Iosif Viehmann, ultimul discipol al lui Emil Racoviţă

Povestea vieţii şi activităţii profesorului Iosif Viehmann este exemplul existenţei oamenilor care se nasc cuceritori, care depăşesc limite şi care trăiesc pentru evoluţia ştiinţei. Speolog şi profesor, laureat al Academiei Române 1961, Iosif Viehmann are 87 de ani, îşi desfăşoară activitatea academică în Cluj şi a reuşit în anul 2012 să coboare încă o dată pe tiroliana la peste 10 metri adâncime în peştera Pojar, din Munţii Apuseni, pe care a explorat-o în anii `50. „Această performanţă îl face cu siguranţă cel mai vârstnic cercetător speolog activ în viaţă”, preciza în 2011 preşedintele Asociaţiei Speologice Sfinx Gârda, Christian Ciubotărescu.

Astfel, Iosif Viehmann este singurul cercetător în viaţă al Institutului de Speologie “Emil Racoviţă” care a avut privilegiul să-l cunoască pe Racoviţă (1868-1947), fondatorul Biospeologiei şi al primului institut de speologie din lume, întemeiat în 1920 la Cluj.

Astăzi, Iosif Viehmann nu concepe viaţa fără mediul universitar în care încă îşi desfăşoară activitatea şi aşteaptă cu nerăbdare începerea cursurilor după vacanţa de Sărbători pentru a-i privi de la fereastră pe viitorii tineri cercetători.

„De luni, toată curtea va fi vie. Este o plăcere pentru care mă invidiază absolut toată lumea. Vai domnule profesor, când urcaţi Clinicilor sus până la statuia lui Racoviţa, câţi tineri frumoşi şi sănătoşi, câte fete îmbujorate vedeţi! Asta aud cel mai des din partea celor care mă înconjoară. În privinţa fetelor îmbujorate, aş adăuga că sunt CELE mai îmbujorate”, glumeşte Iosif Viehmann.

Profesorului i-a fost acordat în luna iunie a anului 2011 titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava ca urmare a susţinerii cursului de Speologie, încă din anul 2000. Aşa cum precizează în textul său autobiografic, întrucât vârsta l-a prins scriind, „De la opincă la ştiinţă sau culisele unui laborator şcolar (Năsăud, 1951-1956)”care se referă în primul rând la cei cinci ani de stagiu petrecuţi în Năsăud, Iosif Viehmann deţine patru titluri de Cetăţean de Onoare: primul conferit de Primăria Cluj în 2004, pentru contribuţia la înfiinţarea Muzeului de Speologie „Emil Racoviţă”, al doilea în 2005 conferit de Primăria Năsăud, al treilea titlu conferit de Primăria din Gârda de Sus în 2008, după munca depusă la cunoaşterea Gheţarului de la Scărişoara, al patrulea tot în 2008, conferit de Primăria Rebrişoara pentru cercetările făcute în Peştera de la Tăuşoare.

Spre sfârşitul anilor de facultate, student la Ştiinţe Naturale la Cluj, Iosif Viehmann a devenit asistent universitar în institutul în care mai trăia savantul Emil Racoviţă.

„Mă dau peste cap şi încurajat de doi colegi de an, Ştefan şi Ileana, urcăm treptele Institutului de Speologie, primul din lume şi ne oprim în faţa unei uşi care încadra două ferestre mari de sticlă mată. Am fost învăţaţi de un laborant s-o căutăm pe doamna Clara, secretara savantului şi să-I cerem două lămpi de carbid şi doi pumni de carbid. Sunăm la uşă şi prin geamul translucid al uşii descoperim silueta unui om mare de statură. Se deschide uşa şi apare Moşu. Studenţii în ştiinţe naturale ştiau că toată lumea îi spune Moşu şi că a fost cu o expediţie spre Polul Sud. Moşu pune o mână pe umărul meu, se uită după cei doi care coboară în grabă scările, după care mă trage în antreul institutului şi îmi spune „Ce vrei băiete?””, povesteşte Iosif Viehmann prima sa întâlnire cu renumitul savant.

„O tonă de amintiri mă leagă de Emil Racoviţă. Tot ce am făcut eu bun în această viaţă am învăţat de la Racoviţă. Mai întâi am descoperit în anul doi că toată lumea îl cunoştea aici: birjarii, portarii. Nu ştiam cine este. Este Cardinal? Episcop?De ce avea atâta importanţă? Când se ştia că Racoviţă ţinea joia un curs era coadă la uşă. Stăteau în picioare nemişcaţi. Atunci am aflat că era un savant la primul etaj care a fost la Polul Sud. În ziua în care am terminat facultatea ne-am prezentat în faţa unei comisii guvernamentale de repartizare în câmpul muncii. Am aflat că aveam un dosar, cine l-a făcut nu ştiu. Eu gândesc că Racoviţă înainte de a muri a ridicat o mână în favoarea numirii studentului Viehmann în Institut”, îşi aminteşte speologul.

Chiar şi astăzi, la vârsta sa înaintată, Iosif Viehmann respectă unul dintre sfaturile pe care le-a primit de la Emil Racoviţă, acela de a măsura timpul cu balanţa analitică şi de a nu merge acasă la prânz, „doar pentru o zeamă”.
În privinţa personalităţii savantului Emil Racoviţă, discipolul său îşi aminteşte că era un om liniştit, calculat ca un robot, însă în sens pozitiv.

„Chiar eşti german?Eu i-am spus că numai după tată. Că nu te văd niciodată în pantaloni scurţi cu raniţa în spate şi cu un briceag în buzunar. Foarte puţin glumea, tot timpul era preocupat de un lucru capital şi lucrul capital se referă la una dintre afirmaţiile cunoscutelor cluburi Rotary: Înainte de a te servi pe tine însuţi, serveşti aproapele sau comunitatea. Dacă era ceva necaz cu Institutul, se ridica imediat. Dacă avea el un necaz, căuta singur să îşi rezovle problemele”, povesteşte Iosif Viehmann.

Zbuciumul politic din România, cu marile ambiţii ale politicienilor, este privit de reputatul speolog, la cei 87 de ani ai săi, cu indulgenţă. Nu la fel de tolerant este însă profesorul cu modul în care sunt gestionate fondurile destinate cercetării. Revolta sa este, poate, printre puţinele obligaţii pe care Iosif Viehmann se simte dator să le aibă faţă de cei pe care îi va lăsa în urmă, după plecarea sa din biroul de studiu de la Institut.

„Nu am făcut parte şi nici nu fac parte din partide politice, poate din Partidul Ecologist Român, dar şi acela este necăjit. Pe piaţa culturală şi politică eu sunt slab. Nu am în ADN-ul meu facultăţi speciale pe care le au politicienii. Nu oricine poate fi om de afaceri, sau politician. Dacă am dat de o pensulă să fac o pictură dau din umeri şi zic nu pot. Aceste zbuciume politice trebuie văzute cu calm şi încredere. Nu sunt un nemulţumit, ceea ce nu ne place e un lucru firesc. Aşa e această cale ferată, cu macaze care se împiedică. În viaţa pe care am avut-o, la fel ca alţi cercetători, m-am obişnuit cu ideea lipsei fondurilor şi ştiu că este o pârghie care scârţâie. Dacă mergeţi la ceilalţi colegi şi îi întrebaţi când mai mergeţi pe teren?, răspund: Nu mergem, ne-am terminat banii. Noi suntem aici sub auspiciile Academiei Române, stăm ceva mai bine decât Universitatea. De ce nu sunt bani? Nu ştiu? Guvernul, Ministerul Finanţelor strâng bani şi atunci pun impozite, se supără lumea, scad impozitele, fac promisiuni şi liniştesc poporul. Astăzi nimeni nu te întreabă dacă funcţia pe care ţi-o încredinţează o stăpâneşti sau nu”, este de părere Iosif Viehmann.

În anul 2012, peşteri din Gârda, precum Gheţarul Scărişoara şi Gheţarul Zgurăşti au fost vizitate de un grup de specialişti interesaţi de producerea unui film documentar despre viaţa şi activitatea lui Emil Racoviţă, fiind cooptat în calitate de consultant şi Iosif Viehmann.

„Ultimii metri de peliculă trasă au trebuit să reconstiuie drumul lui Racoviţă spre Polul Sud. Racoviţă nu s-a dus la Polul Sud, ci spre Polul Sud. Corabia cu care a plecat a fost o coajă de nucă, după cum Racoviţă afirma. Trei catarge, 30 de metri, şase lăţime şi o maşină cu aburi care avea cai putere cât o Dacie veche. Foarte modest şi liniştit, Racoviţă cu Belgica a avut curajul să înainteze până când gheaţa a prins vasul timp de 12 luni de zile. S-a umplut de chiciură, de zăpadă. Pentru această specială călătorie spre Polul Sud, oamenii pe bună dreptate s-au gândit că deşi ar fi potrivit şi profesorul Viehmann să facă parte din echipă, are totuşi 87 de ani. Astfel, eu am lipsit, însă a fost cooptat Cristian Lascu, omul cel mai potrivit, redactorul versiunii româneşti al revistei National Geographic. Acesta a avut o idee năstruşnică: punem corabia lui Racoviţă deoparte şi luăm bărcile de cauciuc care îşi fac loc printre gheţurile plutitoare, din care sărim pe pământ, acolo unde este. Acest tânăr, care este şi cel mai bun fotograf de peşteră din România, a fost cel mai potrivit. Am văzut imaginile, s-au putut apropia de pinguini. Dacă judec copilăreşte, mi-aş fi dorit să fiu acolo, dar există o boală care se numeşte vârstă. Dacă eu aş fi fost în expediţie specială şi aveam o criză, nu ştiu ce făceam. Aici, când simt că inima nu îmi bate cum trebuie, merg la medicul cardiolog pentru pilule. Puneam sub semnul întrebării reuşita călătoriei, în timp ce Cristian Lascu a cimentat-o”, povesteşte Iosif Viehmann despre una dintre expediţiile de reconstituire a drumului spre Polul Sud a lui Emil Racoviţă pentru documentarul „Exploratorul”.

„La finalul filmărilor însă, producătorul nu a fost mulţumit. Eu spun însă, că nu poţi romanţa o biografie. Dacă o romanţezi, nu mai e film documentar, ori filmul făcut este unul documentar, nu artistic. Faptele înscriu evenimentele de viaţă ale aceluia pentru care facem o biografie. Sperăm totuşi că filmul va intra pe piaţă cu siguranţă anul acesta”, mărturiseşte Iosif Viehmann.

Ultimul discipol în viaţă al savantului Emil Racoviţă, speologul Iosif Viehmann a făcut descoperiri esenţiale printre care se numără „picurul permanent” din peştera Pojar, urma „Omului de Vârtop”, veche de 26.000 de ani, şi „stalactitele termoindicatoare” (gheaţă), premiere în ştiinţa speologiei. Profesorul este şi coautor al teoriei „Geze-Viehman” privind geneza monocristalelor excentrice (cristalictite) din peştera Pojarul Poliţei şi a participat printre altele la explorarea şi cartarea peşterilor Tăuşoare (Munţii Rodnei) şi Cetăţile Ponorului (Munţii Bihorului). În anul 2003, profesorul a participat la un experiment de ecologie subterană, izolându-se timp de zece zile, în Peştera Vântului, pentru a studia perceperea timpului în lipsa Soarelui.