Crăciun la Hurezani

Peste familia noastră trecuse comunismul și o lăsase cam schimbată. Decăzuți din rang și sărăciți de comuniști, erau mulțumiți că aveau unde să stea, le lăsaseră casele cele mari cu etaj și pridvoare brâncovenești. Între ele aveam un parc cu pomi și-n mijloc un brad înalt înconjurat de flori târâtoare, albastre. Îl făcuse bunicul. În rest, le luaseră comuniștii tot.

În casa nostră la parter ținusem școala ani de zile. Când i-au făcut altă clădire școlii, ne-am mutat noi jos și din sala de clasă tata făcuse două cămăruțe, unde stăteam iarna, ca să ne fie mai cald. Sus aveam camere de trei-patru metri înălțime, se încălzeau greu. Dacă strigam, făceau ecou. Chiar îmi plăcea să mă joc așa.

Prin ferestra de la drum auzeam pașii scârțâind pe zăpadă. Scârț, scârț sub bocanci. Jeancă din Vălcea bătând în geam, să ceară mere, mirosul de rufe înghețate pe care le băga mama în casă, la uscat…cam așa arată Crăciunul din mintea mea. E iarna din mine.

Câteodată mama rupea câte o crenguță din bradul nostru, singurul brad din sat, le dădea și vecinilor din el. Așa cum tot de Crăciun, veneau femeile în sat să ceară frunze din lămâi. Le dădea mama. Îl fierbeau în lapte și-l puneau la cozonac.

Crenguța de brad stătea cumva aplecată. O punea într-o vază și o împodobea cu nuci învelite în staniolul păstrat de la ciocolate. Cam atât. Eram o familie sobră, alor mei nu le plăceau „farafâstâcurile”. După ce ți-ai văzut viața făcută praf – bunicului I-au luat pădurile, pământurile, căzănia, moara, prăvălia, boii și porcii din coteț- nu mai ești risipitor, ții bine de ce ți-a rămas, nu ceri, că tu ești demn.

Tata s-a resemnat de nevoie, destul de repede, că nu aveau ce mânca. A plecat să lucreze la un atelier de reparat tractoare, și a devenit chiar foarte priceput. Venea iarna prin nămeți de la Bibești, de dincolo de Vladimir. Trecea trei dealuri până acasă.

Ursu, câinele nostru alb, adus în curtea noastră odată cu mine, cu carul de la Casa de Nașteri, îl simțea de departe. Când ajungea tata în culmea dealului, deasupra casei lui Turcea, începea să latre și fugea până pe malul apei să-l aștepte. Uneori mergeam și noi să-l întâmpinăm. Dacă vedeam că întârzie, luam felinarul și porneam în calea lui.

Îmi trecea prin cap că s-ar putea să-l fi mâncat lupii, dar nu-i spuneam și mamei ca să n-o supăr, ea s-ar fi îngrijorat rău. Când îl simțeam pe Ursu fremătând lângă picioarele noastre știam că tata e viu și se apropie. Într-o noapte cu lună plină, pe când eu și mama făceam cărare prin nămeți să-i ieșim în întâmpinare, dincolo de apă, mă uitam la câmpul nesfârșit, alb-albăstrui scăldat în lumina palidă, la curățenia și splendoarea lui și mi-am zis că așa trebuie să fie în Cer. Țin minte exact mâna caldă a mamei, câmpul acoprit de zăpada pufoasă, luna enormă. Și acum cred că așa trebuie să fie în Cer.

Moș Crăciun? A venit o dată, să știți. Cred că aveam cinci ani și a fost un eveniment parcă transplantat din altă lume la noi în casă.

Plecase sora mea mai mare la liceu și s-a întors cu ideile astea de la oraș, să-mi facă Moș. Au ascuns prin casă ce-mi cumpăraseră, n-am bănuit nimic. M-a învățat o poezie cu Moș Crăciun în fapt de seară… vai, frumoasă poezie! Am început să mă emoționez, simțeam că va fi ceva , că se pregătea ceva.

Așa, și-n seara aia au legat câinele, au aprins toate lămpile. Moșul s-a șters mult de zăpada de pe ghete la ușă. Bătea inima în mine, cred că se auzea în toată fosta sală de clasă. Când a intrat, avea niște haine ciudate și barbă albă, și-un sac în spate, cam ca în poze. Toți ai mei se adunaseră în jurul sobei, era acasă și tata. M-a pus să spun o poezie. O turuiam dar cu ochii pe EL, îl urmăream cu atenție. Când a dat să deschidă sacul, Moșul n-a putut deznoda sfoara cu mănușile și și le-a dat jos. Eh, da, atunci am recunoscut mâinile Getei lui fina Tira din Vălcea. N-am scos o vorbă. Era cazul să țin numai pentru mine.

Mi-a dat o păpușă cu capul de ghips și cu două codițe de mătase lipite pe lângă urechi. Splendidă!  Nu mai avusesem una „reală”, până atunci mi le făcea mama din cârpe și le desena cu creionul chimic ochi, o linie la buze și una la nas. Și-am mai primit o tiribombă de tablă, dădeai de cheiță și se învârtea. Fascinantă, dar n-am prea folosit-o că m-am temut să nu o stric. Bănuiam că au dat mulți bani pe ele.

N-am zis nimic despre mâinile Getei, nu le-am spus și lor. Ani de zile m-am prefăcut că nu știu. Ca să nu le stric bucuria.

[stextbox id=’custom’]

Transilvania Reporter vă prezintă, pe parcursul Ajunului, o serie de povești despre magia Crăciunului, privită prin ochii mai multor generații. 

• Lista lui Moş Crăciun
• Poveşti cu… Moş Crăciun
• Moș Crăciun sau ziua bananelor
• Amintiri cu Moș Crăciun
• Operațiunea Moș Crăciun
• Moș Crăciun, un personaj iubit și… pândit

[/stextbox]