Analiză. Sportul extrem sau riscul inteligent

Psihologul Marius Crăciun

În ultimii ani admirăm performanţele, altfel greu de imaginat, ale unor semeni ai noştri. Recent, Tiberiu Uşeriu a câştigat Maratonul Artic 6633 Ultra, după ce a alergat nu mai puţin de 566 de kilometri în condiţii extreme. Anul trecut, Arthur Kadar, un maramureşean şcolit la Cluj, devenea primul român care încheia cu succes Maratonul Polului Nord. Doar cei mai curajoşi „sportivi” din lume îşi dau întâlnire la astfel de evenimente. Spre exemplu, la competiţia câştigată de Uşeriu, din 2007 şi până la ediţia din acest an ceva mai mult de 200 de participanţi s-au încumetat să ia startul, iar dintre aceştia doar 19 au reuşit să şi treacă linia de sosirea. Pentru a afla care sunt motivele şi motivaţiile care îi determină pe aceşti oameni să practice astfel de sporturi extreme, Transilvania Reporter a discutat cu psihologul sportiv Marius Crăciun.

Dorinţa de a sparge rutina

Anul acesta au luat statul 12 concurenţi, trei dintre ei fiind Români – Tiberiu Uşeriu, Vlad Tănase şi Andrei Roşu. Din cei 12, doi au abadonat maratonul, ceilalţi reuşid să treacă linia de sosire. Însă, nu vom rezuma doar la performanțele obținute de Arthur Kadar, sau Tiberiu Ușeriu, ci ne dorim o părere specializată vis a vis de nevoia românilor de a face sport, de a alerga. Marius Crăciun este un fost sportiv de performanță. A jucat baschet la cel mai înalt nivel, vreme de 17 ani la ”U” Cluj și a adunat 26 de selecții în naţionala de baschet a României. Din anul 1999, este psihologul lotului olimpic de judo feminin, iar în vara anului 2008 a fost decorat de președintele României cu Ordinul Meritul Sportiv, pentru contribuţia sa la pregătirea sportivei Alina Dumitru, care a obţinut, la judo, medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Beijing. Motive suficiente pentru a discuta despre pasiunea oamenilor de a ”performa”.

Am aflat astfel, că atât sportivii, în adevăratul sens al cuvântului, cât şi alţi semeni, corporatişti, sau muncitori, profesori, medici, toţi îşi impun, conştient de cele mai multe ori, obiective prin care îşi propun să-şi depăşească propriile temeri, depresii, sau frustrări. Munca în fabrică, sau la birou, la catedră, sau într-o clinică, duce inevitabil la o rutină care poate induce stări de anxietate, o auto-izolare care la un moment dat poate duce la pierderea încrederii în capacităţile şi calităţile proprii. „Sportivii, sau oamenii care practică sportul, în general, au scoruri mai mari decât majoritatea populaţiei în <<căutarea de senzaţii>>. Dar este mai mult decât atât, sportivii care se expun la riscuri mari, cum este cazul celor pe care i-aţi amintit mai sus, sunt mai stabili emoţional, mai conştiincioşi şi mai energici decât oamenii sedentari sau sportivii care nu se expun riscului.

De ce unii caută riscul în sporturi extreme şi alţii nici nu vreau sa audă de aşa ceva? Este nevoia de a-ţi făuri propriul drum, de evadare din rutina vieţii cotidiene. Cercetările sugerează că cei care îşi asumă riscuri tind să-şi depăşească  propriile limite emoţionale, fizice şi intelectuale pentru a evada din tensiunile asociate cu viaţa de zi cu zi. A te simţi prins în capcană, a nu fi liber, a fi stresat, sunt cele mai comune raţiuni pentru care oamenii îmbrăţişează sportul extrem. Ei îşi controlează frica altfel decât persoanele obişnuite şi nu văd nici o problemă  în calea aleasă pentru a se elibera de aceste trări. Ies din zona de confort.  Creierul celor care îşi asumă riscuri are nivel mai scăzut de dopamina. Dopamina este un neurotransmiţător carea ajută creierul să gestioneze centrii plăcerii şi recompensei, să regleze răspunsurile emoţionale, comportamentul social. Când există un dezechilibru pot apărea stări cum ar fi oboseala, anxietatea şi depresia.  În loc să stea pe canapea şi să sufere, ei <<reglează>> lucrurile prin provocări fizice”, explică psihologul Marius Crăciun.

Respectul de sine

Atunci când un om simte că lucrurile nu se mai îndreaptă în direcția dorită, caută ceva nou. Unii aleg sedentarismul, auto-mulțumirea, alții își fixează noi obiective. Nu este ușor să respecți noua conduită, auto-impusă, dar cei care reușesc să facă acest lucru își recapătă încrederea în forțele proprii. Spre exemplu, cei doi tineri de care aminteam mai sus, Arthur Cadar și Tiberiu Ușeriu, și-au impus un regim de viață ”spartan” pentru a reuși să-și atingă obiectivele. Și-au impus condiții de viață austere și vitrege, și-au asumat riscuri și au triumfat. „Nu înseamnă că aceşti oameni, să-i numim şi sportivi, nu au frică: <<Odată ce îţi pierzi frica te pui în situaţii periculoase>>. Autodirecţionarea şi angajamentul sunt trasături care diferenţiază sportivii care se supun riscurilor. Antrenamentul generează încrederea în sine. Sportul extrem, numim aici și alergarea pe distanța maratonului, şi de aventură necesită o planificare mintală deosebită până la ultimul detaliu. Sportivii care se implică în activităţi de mare risc îşi gestionează şi controlează foarte bine riscurile.

Este adevărat, anumite sporturi sunt periculoase. Dar este un risc asumat pentru a evita un risc şi mai mare: să trăieşti o viaţă fără aventură. Posibilităţile de accidentare sau chiar de a muri sunt reale, dar calculate, riscul inteligent, precaut este un catalizator pentru un bun sportiv, bazat pe abilităţile pe care le-a acumulat în timp.  Gandhi spunea: <<Trăieşte ca şi cum ai muri mâine. Învaţă ca şi cum ai trăi veşnic>>. Este un adevăr care caracterizează sportul de aventură”, a mai spus Marius Crăciun. Psihologul sportiv trage însă, și un semnal de alarmă. Dacă mulți dintre noi admirăm reușitele unor oameni de care până mai ieri nu știam nimic, există și cealaltă parte a maselor care blamează genul acesta de activități. „Există o tendinţă în societate să se blameze încercările sportivilor de a-şi depăşi limitele. Ar trebui să ne focusăm pe aspectele pozitive, cum sportivii îşi depăşesc limitele, încrederea lor că vor reuşi, inspiraţia lor, asumarea unor riscuri etc. E foarte bine că lumea își propune să facă sport, chiar sport extrem, pentru că astfel de oameni devin modele pentru cei tineri. Este o modă acum să faci sport, să participi la competiții cu caracter umanitar, dar e bine că acest gen de activități există și din fericire sunt tot mai multe. Unde am fi fost noi dacă strămoşii nostrii nu şi-ar fi asumat riscuri în bătălia cu stihiile naturii?”, a încheiat Marius Crăciun.

maraton3-e1429262999372

„Îi felicit pe cei trei români care au participat la Maratonul Artic. Lumea trebuie să înţeleagă că, poate la început este un moft, dar ulterior acest moft se transformă într-un ideal care impune o autodisciplină fără de care am trăi într-o lume nebună. Pentru Maratonul Polului Nord eu m-am pregătit un an de zile fizic și mental. Această cursă este o experiență unică în viață, aşa cum sunt convins că este şi pentru cei trei români care au alergat Maratonul Arctic. Aceste competiţii se desfășoară pe apă. Se aleargă pe banchiza în mișcare a oceanului Arctic, printre urşi polari, printre luneteştii de pe traseu gata să intervină dacă sportivii sunt atacaţi de fiarele sălbatice. Dacă şi reuşeşti să termini aceste curse înseamnă că eşti un învingător. Nu neapărat un sportiv de performanţă, ci un învingător”, Arthur Kadar, primul român care a trecut linia de sosire în Maratonul Polului Nord.

Citiți și: Tiberiu Ușeriu, câștigătorul ultramaratonului de la Cercul Polar, primit ca un erou la Cluj

Articole pe aceeași temă:

Maratonul Internațional Cluj, povestea unei pasiuni

Daniel Osmanovici: „Copilul meu e parte din hobby-ul meu”

Ambasadorii campaniei „Be GREAT. Inspire others to follow you” aleargă pentru educaţia copiilor defavorizaţi

Adi Dohotaru: Cum alerg de 30 de ani, alergatul e ca respiratul pentru mine

Voicu Oprean, „omul de fier” de la Cluj: „Nu am ratat nicio ediție a Maratonului Internațional Cluj”


Publicitate

Postaţi un comentariu