Democrație și referendum. Pisica moartă din curtea nimănui

La câteva zile după încheierea referendumului pentru modificarea constituției privind definiția familiei, a devenit clar că acesta a reprezentat doar un costisitor eșec. Costurile politice și sociale ale acestui insucces deplin s-au transformat în proverbiala pisică moartă pe care partidele, CpF și BOR o tot aruncă în curtea te miri cărui vecin. Boicotând prin neprezentare sau vot negativ, pare-se că numai poporul a salvat onoarea democrației.

În ultimii ani, în Europa, s-au întors la modă consultările populare. Din 1972 încoace, au avut loc 46 de referendumuri referitoare la UE. Politic, ele reprezintă o lamă cu două tășuri. Pe de o parte, pot ajuta partidele să descarce asupra societății responsabilitatea pentru o serie de măsuri. De celalaltă parte, pot crea un climat social violent cu consecințe nefaste chiar asupra acelorași partide care le-au propus. De exemplu, în Italia, referendumul din 2016 referitor la modificarea constituției pentru reformarea compoziției și puterii Parlamentului s-a sfârșit cu un Nu din partea populației care a și dus la demisia lui Matteo Renzi din funcția de premier. În UK, Brexitul a costat partidul conservator capul lui David Cameron, nemaivorbind de furia laburiștilor și dezamăgirea întregii elite financiare și industriale a regatului. În România, de duminică încoace, rezultatul referendumului s-a transformat în proverbiala pisică moartă pe care toată lumea încearcă să o arunce în ograda celuilalt. Politicienii se dezic de inițiativă, partidele din opoziție dau vina pe cele de la guvernare, Cpf și BOR se acuză reciproc de mobilizare insuficentă și ambele acuză partidele de sabotaj și incompetență. La nivelul societății civile, bătălia dintre (ultra)conservatori și cei din tabăra boicot (progresiști, opoziție, anti-PSD, atei, LGBTQ, USR, Demos, etc.) pare să se fi soldat cu victoria celor din urmă. România, cu toate tarele și contradicțiile sale, pare să aibă un popor în avangardă față de clasa politică, sau cel puțin, un popor mai prins în problemele sale reale decât în cele imaginare – cele pe care a încercat să i le vândă CpF, BOR și partidele care au susținut demersul.

Constituția României stabilește că referendumul este necesar fie pentru a modifica Constituția, fie pentru a suspenda un președinte în funcție. În urma consultărilor cu Parlamentul, Președintele are și el dreptul să convoace un referendum dacă este vorba de chestiuni ce țin de interesul național. În România postcomunistă au fost 6 referendumuri: 3 constituționale (în 1991, în 2003 și 2018), 2 referendumuri de demitere a președintelui (în mai 2007 și 2012), o consultare populară referitoare la sistemul de vot (în noiembrie 2007) și referendumul reformei parlamentare din 2009. Prin forma sa directă de consultare a populației, referendumul pare să reprezinte o doză în plus de democrație directă în sânul unor democrații parlamentare, reprezentative sau prezidențiale. De cealaltă parte, există și pericolul ca aceste acțiuni politice să creeze diviziuni inamice majore dinspre baza socială către vârful politic al societății, dar și la nivelul fiecărui strat și clasă socială. Într-un articol publicat în Jurnalul Britanic de Științe Politice (British Journal of Political Science), politologii Matthew Mendelsohn și Fred Cutler susțin că:

„proponenții referendumului consideră că aceste campanii pot crește gradul de politizare, cunoașterea de tip politic și eficacitatea, adresând, cel puțin într-o mică măsură deficitul democratic. De celalaltă parte, avem motive să ne îngrijorăm că referendumurile pot produce intoleranță la nivelul societății și pot submina drepturile minorităților“. În ceea ce privește chestiunea spinoasă a unei posibile instrumentalizari politice a tensiunilor sociale din partea partidelor, autorii studiului adaugă că „aceste consultări populare ar trebui să aibă loc în mod mai regulat, să fie mai puternic instituționalizate, să devină parte a unui proces mai amplu de participare cetățenească și să aibă loc în situații unde există într-adevăr o sinceritate a scopurilor printre elitele politice“, susțin Mendelsohn și Cutler.

Zilele cuțitelor lungi

Rezultatele finale ale consultării populare din România arată că participarea a fost de 21,1%, iar 91,56% dintre votanți au votat DA, pe când 6,47% au votat NU. În timp ce devenea din ce în ce mai clar că cvorumul nu a fost atins, a început și leapșa politică a responsabilității între partide și politicieni. Crina Antonescu (PNL) s-a grăbit să suțină că eșecul referendumului nu reprezintă un motiv suficent de serios pentru demiterea guvernului sau pentru demisia lui Dragnea. Ecaterina Andonescu (PSD) a afirmat că nu putem trage încă toate concluziile, fiindcă ne lipsește o analiză temeinică a datelor. Liberalii, în frunte cu Ludovic Orban, Gheorghe Falcă și Cristian Bușoi susțin că acest referendum nu ar trebui să devină prilej pentru lupte interne în partid, asta mai ales în urma unor artacuri la adresa conducerii venite din partea lui Cezar Preda, Alina Gorghiu sau Mihai Voicu. Claudiu Manda (PSD) încearcă să-i salveze pe social democrați de eșec, afirmând că acesta nu a fost un referendum al PSD. Kelemen Hunor pare să fi aflat duminică că pentru majoritatea oamenilor modificarea constituției în ceea ce privește familia nu reprezintă o chestiune urgentă. Liderul Pro România, Victor Ponta crede că PSD, PNL și PMP vor deconta politic „ticăloșia și prostia liderilor egoiști“. Deputatul USR, Dan Barna cere demisia guvernului fiiindcă a irosit 40 de milioane de lei din banul public pe „o fantasmă“ neplauzibilă. Fostul premier, Dacian Cioloș atrage atenția că „cei care au încercat să exploateze credința și să transforme biserica în unealtă de propagandă au primit un răspuns usturător“. În fine, fiindcă nu putea rata o astfel de ocazie, fostul președinte, Traian Băsescu a anunțat că „tandemul PSD/BOR nu poate controla votul popular“.

După toată această agitație, merită să ne oprim și asupra legăturii dintre democrație și referendum. Aparent, plebiscitul popular pare să fie cea mai democratică metodă de a canaliza opinia publică în politici publice, cea mai apropiată formă de democrație directă. Totuși, majoritatea democrațiilor contemporane funcționează conform unui sistem de democrație reprezentativă – cetățenii aleg reprezntanți, care în mod ideal, ar trebui să acționeze în favoarea intersului și binelui universal. Trei tipuri de critici sunt de obicei emise împotriva metodei legislării prin consultare populară: conservator-elitiste – poporul e prea ignorant pentru a înțelege subtilitățile legale și politice, liberal-formaliste – există riscul să asistăm la impunerea unei tiranii a majorității și să validăm prin vot încălcarea unor drepturi, în fine, social-materiale – contradicțiile și tensiunile structurale sunt negate în cadrul unor referenduri pentru a fi prezentate într-o formă parțială și legal-idealistă. În fine, deși referendumul face parte din colecția de instrumnete democratice, e nevoie de atenție populară pentru ca acesta să nu devină nici armă de distragere populară de la problemele reale, nici tertip de deresponsabilizare din partea partidelor, nici dezbinare populară, nici ultraconservatorism, nici strategie politică în mâna unei opoziții lipsite de imaginație, nici politică pe pielea țapilor ispășitori, nici bovarism moral. Adică, fix tot ceea ce s-a întâmplat în România de la anunțarea până la încheierea acestui referendum.

[stextbox id=’info’ defcaption=”true”]Conotațiile peiorative ale referendumului provin din secolul al XIX-lea, când au fost asociate în opinia publică cu referendumurile organizate de Napoleon în Franța postrevoluționară (acestea au fost și primele referendumuri populare). Inițial, Napoleon a utilizat această metodă pentru a obține sprijinul popular pentru noile constituții și pentru a-și consolida puterea personală. Pe măsră ce controlul său asupra Europei s-a extins, Napoleon a chemat la consultări populare cetățenii statelor cucerite, tocmai pentru a justifica popular implementarea unor Constituții naționale venite din afară. Imaginea referendumului a fost ulterior șifonată și de utilizarea sa de către naziști și fasciști, Hitler și Benito Mussolini recurgând la plebiscitul popular pentru a-și deghiza politicile opresive în straie populiste. Dictatorii Francisco Franco în 1947, Park Chung-hee în 1972 și Ferdinand Marcos în 1973 au făcut același lucru chemând poporul la referendum.[/stextbox]