Regina Elisabeta a II-a: 65 de ani de domnie

Elizabeth Alexandra Mary s-a născut în familia regală, însă nu era destinată să devină regină. Era abia a treia în ordinea succesiunii la tronul britanic, şansele erau mici. Totuşi, istoria a avut alte planuri cu ea: la doar 26 de ani, a devenit regina Elizabeth a II-a (Elisabeta, în limba română), iar astăzi este unul dintre cei mai faimoşi monarhi din lume.

S-a adaptat cu succes tuturor schimbărilor prin care a trecut lumea, în cei 65 de ani de când se află pe tronul Marii Britanii. S-a întâlnit cu aproape toţi preşedinţii care au condus în acest timp Statele Unite, excepţie făcând doar Lyndon B. Johnson. În cele peste şase decenii, Regina a întâlnit 12 preşedinţi. Cel mai recent a fost Barack Obama, pe care l-a primit de două ori la  Palatul Buckingham, ultima dată fiind chiar anul trecut, în aprilie, la o zi după ce Elizabeth a împlinit 90 de ani. Majestatea Sa era deja la acel moment cel mai în vârstă şi cel mai longeviv monarh britanic din istorie.

Copilărie regală

Elizabeth s-a născut la 21 aprilie 1926, în cartierul londonez Mayfair. Era primul copil al prinţului Albert, Duce de York, şi al Ducesei de York. Albert era al doilea fiu al regelui George al V-lea, astfel că Elizabeth era a treia în ordinea succesiunii la tron, după unchiul său, prinţ de Wales, şi tatăl său. Prinţesa a fost botezată Elizabeth Alexandra Mary, în capela privată a Palatului Buckingham. A fost numită după mama sa, Elisabeta Bowes-Lyon, iar celelalte nume provin de la străbunica paternă, regina Alexandra, şi bunica paternă, regina Mary, conform unei biografii publicate pe site-ul royal.gov.uk.

Elisabeta şi-a petrecut primii ani de viaţă în reşedinţa londoneză din Piccadilly 145 şi la White Lodge în Richmond Park, dar şi în casele de la ţară ale bunicilor paterni, regele George al V-lea şi regina Maria, şi ale părinţilor mamei sale, contele şi contesa de Strathmore. Sora sa, Margaret Rose, s-a născut în 1930.

Potrivit biografilor reginei, aceasta a avut o copilărie fericită, fiind apropiată mai ales de bunicul său, regele George al V-lea. Era alintată Lilibet şi avea propria sa căsuţă la Royal Lodge, din Marele Parc de la Windsor, reşedinţa de la ţară a părinţilor săi.

Totul s-a schimbat dramatic în 1936, când a murit regele George al V-lea. Fiul său cel mare a devenit regele Edward al VIII-lea, însă, înainte de sfârşitul anului, acesta a decis să renunţe la tron pentru a se căsători cu femeia pe care o iubea, Wallis Simpson – o americancă divorţată, care nu ar fi putut fi niciodată regină.

Pregătită pentru rolul de regină

După abdicarea lui Edward, tatăl Elisabetei a urcat pe tron ca regele George al VI-lea, iar în 1937 cele două prinţese au participat la încoronarea părinţilor lor la Westminster Abbey. În acel moment, prinţesa Elisabeta a devenit moştenitoarea tronului şi a primit titlul Alteţa Sa Regală Prinţesa Elisabeta.

Prinţesa a fost educată acasă, alături de sora sa, prinţesa Margareta, iar după ce a devenit moştenitoarea tronului, a început să studieze istoria şi dreptul constituţional, religia şi limbile străine, pentru a se pregăti pentru viitorul ei rol. De exemplu, a învăţat franceza de la guvernantele franceze şi belgiene şi a avut adesea prilejul să vorbească această limbă, atunci când s-a întâlnit cu ambasadorii şi şefii de stat din ţările francofone sau când a vizitat zonele vorbitoare de limba franceză din Canada. Prinţesa a studiat, de asemenea, arta şi muzica, a învăţat să călărească şi a devenit o înotătoare pricepută, câştigând un concurs de înot pentru copii la vârsta de 13 ani. Pasiunea pentru echitaţie a rămas toată viaţa; reginei i-a plăcut mereu să călărească, dar şi să vadă curse de cai. Cealaltă pasiune a sa, binecunoscută publicului, este cea pentru câinii din rasa Corgi.

Un alt moment de cumpănă în familia regală a fost izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, moment în care Elisabeta avea 13 ani. Din motive de siguranţă, s-ar fi dorit ca măcar prinţesele să fie duse în Canada, însă mama lor a dat replica ce va rămâne celebră: „Copiii nu vor pleca fără mine. Eu nu-l voi părăsi pe rege. Iar regele nu va pleca niciodată.”

Îndrăgostită de un prinţ

Tot la vârsta de 13 ani, Elisabeta l-a cunoscut pe Filip, prinţ al Greciei şi Danemarcei – fiul prinţului Andrew al Greciei şi stră-stră-nepotul reginei Victoria. S-a îndrăgostit de acesta şi au început o lungă corespondenţă, în timp ce el se afla în serviciul Marinei Regale. Filip a fost unul dintre cei mai tineri primi locotenenţi ai Marinei Regale, însă a fost nevoit să renunţe la cariera promiţătoare, după căsătoria cu viitoarea regină.

Filip a cerut regelui mâna Elisabetei în vara anului 1946; regele i-a acceptat cererea, însă orice angajament oficial a fost amânat până când Elisabeta urma să împlinească 21 de ani, în aprilie 1947. Între timp, tânărul a renunţat la titlurile sale greceşti şi daneze, s-a convertit de la ortodoxism la anglicanism şi a devenit subiect britanic naturalizat. A renunţat, de asemenea, la numele şi legăturile germane; întrucât nunta a avut loc imediat după ce Anglia ieşise din războiul cu Germania, nici măcar surorile lui Filip nu au participat la ceremonii, fiind căsătorite cu nobili germani.

Filip a adoptat numele Mountbatten, din familia mamei lui, iar logodna cu Elisabeta a fost anunţată public pe 10 iulie 1947. Cu o zi înainte de nuntă, regele George al VI-lea i-a acordat lui Filip dreptul de a i se adresa cu Alteţa Sa, iar în dimineaţa nunţii titlurile Duce de Edinburgh, Conte de Merioneth şi Baron Greenwich.

După ce Elisabeta a devenit regină, potrivit tradiţiei, casa regală ar fi trebuit să ia numele soţului ei, devenind Casa de Mountbatten. Însă atât regina Mary, cât şi premierul Winston Churchill s-au opus, iar numele a rămas Casa de Windsor. Se spune că Filip s-a plâns că este “singurul om din ţară care nu are voie să dea numele propriilor săi copii.”. Totuşi, în 1960, la câţiva ani după moartea reginei Mary şi demisia lui Churchill, regina Elisabeta a acceptat ca urmaşii ei şi ai lui Filip pe linie masculină, care nu poartă titluri regale, să aibă numele de familie Mountbatten-Windsor.

Urmaşii regali

Filip şi Elisabeta s-au căsătorit pe 20 noiembrie 1947, iar ceremonia de la Westminster Abbey a fost înregistrată şi difuzată de radio BBC către 200 milioane de oameni din întreaga lume. Totuşi, evenimentul a fost unul lipsit de fastul specific nunţilor regale, deoarece Marea Britanie se refăcea încă după război.

După căsătorie, Ducele şi Ducesa de Edinburgh şi-au stabilit reşedinţa la Clarence House, iar acolo s-au născut primii lor doi copii: prinţul Charles, în 1948, şi Prinţesa Ana, în 1950.

După ce Elisabeta a devenit regină, s-a născut al treilea copil al cuplului, prinţul Andrew, în 1960, şi al patrulea, prinţul Edward, în 1964. Prinţul Andrew şi prinţul Edward au fost primii copii născuţi de un monarh în timpul domniei, din momentul în care regina Victoria şi-a întemeiat o familie.

Nepoţii Reginei şi ai Ducelui de Edinburgh sunt Peter şi Zara Phillips (născuţi în 1977, respectiv 1981) – singurii care nu au titluri oficiale, din dorinţa părinţilor lor; Prinţul William de Wales şi Prinţul Henry de Wales (născuţi în 1982, respectiv, 1984); Prinţesa Beatrice de York şi Prinţesa Eugenie de York (născute în 1988, respectiv 1990); şi Lady Louise Windsor şi vicontele Severn (născuţi în 2003, respectiv, 2007) şi copiii Contelui şi Contesei de Wessex. 

Regină la 26 de ani

În 1952, regele George al VI-lea a fost forţat să îşi abandoneze vizita pe care intenţiona să o facă în Australia şi Noua Zeelandă, din cauza bolii. Prinţesa Elisabeta, însoţită de Filip, au mers în locul său. La 6 februarie 1952, Elisabeta a primit vestea morţii tatălui său, în timp ce se afla într-o zonă izolată din Kenya. Călătoria a trebuit să fie abandonată, iar tânăra s-a întors în Marea Britanie ca regină, fiind întâmpinată la aeroport de premierul Winston Churchill şi de alţi oficiali.

Încoronarea a avut loc la Westminster Abbey la 2 iunie 1953, în cadrul unei ceremonii solemne, oficiată de Geoffrey Fisher, arhiepiscopul de Canterbury. La ceremonie au participat reprezentanţi ai Camerei Lorzilor, ai Camerei Comunelor şi ai tuturor marilor instituţii din Marea Britanie, alături de premieri şi de reprezentanţi ai celorlalte ţări din Commonwealth şi de oficiali din partea altor state.

Numeroşi oameni au privit procesiunea de-a lungul traseului, în pofida ploii. Ceremonia a fost difuzată la radio, în întreaga lume şi, la cererea reginei, pentru prima dată la televizor.

Elisabeta este în prezent regina a şaisprezece state suverane, cunoscute sub numele de Commonwealth. Acestea sunt: Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vicenţiu şi Grenadine, Antigua şi Barbuda, Belize şi Sfântul Kitts şi Nevis.

Cea mai lungă domnie

Pe 9 septembrie 2015, Elisabeta a II-a a devenit suveranul britanic cu cea mai lungă domnie din istorie. Cu modestia ce o caracterizează, regina a respins ideea unor ceremonii fastuoase pentru a marca evenimentul. Totuşi, momentul a fost marcat de public, prin ieşiri în stradă cu steaguri şi aplauze, fiind trase şi clopotele la Westminster Abbey.

Elisabeta a II-a a domnit mai mult decât cei patru precursori ai ei la un loc: Eduard al VII-lea, George al V-lea, Eduard al VIII-lea şi George al VI-lea). Jubileele sale de Argint, de Aur şi de Diamant s-au sărbătorit în 1977, 2002 şi respectiv 2012.

Parcursul său nu a fost unul uşor, lipsit de încercări. A reuşit, totuşi, să îşi menţină intactă imaginea, să rămână în inimile oamenilor şi să păstreze monarhia, după momente în care popularitatea acesteia a scăzut la niveluri record – cel mai dificil prag fiind moartea prinţesei Diana, în 1997. Susţinerea populară a început să crească apoi, încet şi sigur – iar sondajele din anii următori au arătat acest lucru, fără echivoc.

La aproape 91 de ani, Elisabeta a II-a continuă să îşi dedice viaţa serviciului public şi îşi îndeplineşte cu aceeaşi rigurozitate rolul de monarh constituţional. O parte importantă a activităţii sale constă în sprijinirea şi încurajarea serviciul public şi de voluntariat, prin implicarea în activitatea unor organizaţii caritabile şi nu numai. Regina patronează în prezent peste 600 de organizaţii, care acoperă toate domeniile în care au loc acţiuni caritabile şi de voluntariat, de la oportunităţi pentru tineri, la conservarea vieţi sălbatice şi a mediului înconjurător. 

Regina Elisabeta a II-a este descrisă drept un părinte “rece” faţă de copiii săi, în volumul biografic “Regina Elisabeta: Viaţa unui monarh modern“, al scriitoarei Sally Bedell Smith, specializată în istorie. Pe de altă parte, nepoţii o descriu drept o bunică iubitoare.

„Chiar dacă regina şi-a iubit, cu siguranţă copiii, ea a picat pradă obiceiurilor profesionale care au ţinut-o departe de ei prea mult timp. Copiii au beneficiat de dădace pricepute şi de-o bunică iubitoare. Dar, din cauza obsesiei ei pentru datorie, amplificat de inhibiţiile personale şi aversiunea faţă de confruntări, Elisabeta a ratat multe din provocările maternale, precum şi din satisfacţiile de-a fi părinte“ – Sally Bedell Smith.

Ce spun nepoţii despre bunica Elisabeta: „Când pregăteam nunta cu Catherine (Middleton, n.r.), mi s-a dat o listă cu 777 de nume şi nu ştiam pe nimeni din acei oameni. Aşa că a fost un pic ciudat şi mă gândeam că, uite, asta e lista de oaspeţi, însă nu conţine nici rude, nici prieteni. Şi nu eram foarte fericit de situaţia asta. Bunica mi-a spus: «Ridicol! Scapă de listă. Începe cu prietenii tăi!»“ – Prinţul William.

“Într-o încăpere mică, cu membrii apropiaţi ai familiei, este o bunică normală. Foarte relaxată. Evident că se interesează foarte mult de ceea ce facem, şi de copiii ei, şi de nepoţii ei. Vrea să ştie ce organizaţii caritabile susţinem, cum decurge viaţa la slujbele noastre şi altele… Abia în ultimii opt-zece ani mi-am dat seama, de fapt, cât de importantă este în întreaga lume, dar în special în Marea Britanie“   – Prinţul Harry.


Publicitate

Postaţi un comentariu