Bedeciu, locul unde tradiția oieritului merge mai departe

Situat la 45 kilometri față de municipiul Cluj-Napoca și la 19 km de orașul Huedin, satul Bedeciu din comuna Mănăstireni era în urmă cu 20 de ani cunoscut pentru numărul mare de crescători de oi. Înconjurat de dealuri domoale și de păduri de molid, Bedeciu este locul unde mai trăiesc astăzi doar patru-cinci familii care se ocupă de creșterea oilor, din cele 290 de case. „În ultimii 15 ani, toți au plecat la oraș. Suntem vreo cinci-șase care vrem să lucrăm, restul fură. Noi mergem la oi, ei merg la pădure și fură. Mai demult, în toată curtea erau cel puțin zece oi. Acum populația a îmbătrânit, tineretul a plecat la oraș, nu-i cine să se ocupe de ele, că-i muncă grea”, afirmă Marcel Peica, crescător de oi din Bedeciu. Chiar dacă previziunile generale cu privire la oierit și creșterea animalelor în România sunt sumbre, în cazul familiei Peica aceste previziuni nu par că se vor adeveri vreodată. Numărul mioarelor în turma lui Marcel Peica crește de la an, la an, iar fiicele sale studiază la Cluj domenii strâns legate de ramura agricolă. Mai mult, fiica cea mică, Monica, deși este doar în clasa a noua, își dorește să devină inginer agronom.

Domnul Peica se ocupă de creșterea oilor din 2001 și tot ce a realizat până astăzi a fost prin propriile sale forțe, după ce timp de mai mulți ani a avut un serviciu pentru „puturoși” cum își numește astăzi fosta ocupație, aceea de paznic.

Astfel, a început cu zece oi și de atunci și-a conturat o turmă de 170 de exemplare, alese pe sprânceană. De trei ani de zile s-a înscris și în Asociația crescătorilor de ovine și caprine Ijarul. „Avem mai ales oi țurcane și țigăi pe care le-am tot selectat amu de câțiva ani și le-am ținut care-au fost mai frumoase. Dar le sortăm și tot nu ies cum vrei. Când în anul 2000 am fost angajat la Izvorul Crișului, avea acolo un om mai multe oi și toată ziua eram în povești la el. Așa am învățat, una, alta, despre cum să le cresc și cum să mă ocup de ele. Oile trăiesc în jur de zece ani, dar care-s mai trainice, trăiesc și mai mult. Am una de 16 ani care a fătat tot câte doi miei. Dacă fată de șase-șapte ori e destul. Când le-am luat pe primele erau prețurile mai bune și nu era atâta cheltuială cu ele, ciobanii erau mai ieftini, aveam mai mulți în sat și era mai ușor. Până la urmă, cele zece oi pe care le-am avut în 2001 s-au înmulțit și au început să ne dea subvenție la 50 de oi. În primul an când se dădeau subvenții nu am avut 50, numai 47 și anul viitor am mai cumpărat vreo șase, am mai ținut miei și din 2008 am luat subvenție în fiecare an”, povestește domnul Marcel Peica. „Subvenția nu e aceeași în fiecare an. Anul ăsta a fost doar jumătate față de anul trecut. E după cum vor guvernanții. Din păcate guvernanții nu au habar de agricultură, au habar numai să fure și să înșele”, este de părere domnul Peica.

Familia Peica din Bedeciu trăiește exclusiv din creșterea animalelor și din produsele pe care le obțin de la acestea. Cei trei cai îi ajută la câmp, de la vaci și de la oi obțin lapte pe care îl vând la clienții pe care îi au în sat și la oraș și din care prepară cașul și brânza, porcii îi taie pentru carne sau îi vând când sunt numai buni de tăiat și astfel reușesc să întrețină gospodăria.

Salvați pentru mai târziu

Alături de soții Peica, mergem să vedem cei 110 miei născuți în acest sezon și cele zece oi pregătite să fete chiar în aceste zile. „Anul trecut a fost mai bine și pentru ele și pentru noi pentru că erau duse le câmp pe vremea asta. Acum, degeaba le scoți în câmp că e rece și mieii nu se dezvoltă cum ar trebui”, spune doamna Marcela. De la soțul ei aflăm că de mai bine de patru ani mieii nu îi mai sacrifică în perioada Sărbătorilor de Paște, ci preferă să îi vândă la sfârșitul lui iunie, prin intermediari, unor clienți externi, în principal din Libia și alte țări arabe. Până atunci îi lasă lângă oi să sugă și să meargă la pășune. Cea mai mare provocare pentru domnul Peica este găsirea ciobanilor care să aibă grijă de turma sa. În rest, de toată munca din gospodărie se ocupă el și soția lui, Marcela. „Nu găsești cioban. Am adus unul amú și a stat două nopți. O noapte a dormit numai la colibă, a doua noapte a plecat. Îi dădeam opt milioane, țigări și mâncare. Au niște pretenții de gândești că ei lucră la birou: cafea, țuică, țigări. Omul ăsta pe care îl avem acum e ciurdarul satului și îi dau cinci milioane pe lună și mâncare”, precizează Marcel Peica.

În spatele șurii, pe o parte din terenul care măsoară în total 70 de ari, din cele peste zece hectare de pământ pe care le deține, domnul Peica a construit anul trecut un saivan de oi. Acum, saivanul adăpostește oile care trebuie să fete, dar și mieii de la oile care au rămas fără lapte. „Venim ziua să le ținem pe oile care au lapte mai mult, să poate suge mieii ale căror mame au rămas fără lapte. În aceste cazuri trebuie să le dăm mieilor cu biberonul lapte de la vacă. Aici e mai rău ca într-un servici, unde sâmbăta, duminică ești liber. Aici că-i Paști, că-i Crăciun, zi lumină trebuie să fii apt să le dai apă, mâncare, să te ocupi de ele. Toată ziua ne spălăm pe cizme de noroi. Dimineața de la 7, la 10, trei ore e program non-stop. Le dăm animalelor să mănânce, facem curățenie, ne ocupăm de muls, soțul merge la oi, venim, mâncăm, dăm la porci, imediat trece o oră, două și înapoi, le dăm mâncare de amiază și între timp mai fac lucruri de femeie în casă. Chiar am zis ce noroc avem cu apa și cu mașinile automate de spălat, că nu știu când mai apucam să le fac pe toate. Așa, e frumos să te uiți din exterior”, povestește doamna Marcela, mărturisind că nici ea, nici cele două fete ale ei nu consumă carne de miel sau de oaie. „Voi face de Paște drob, friptură la cuptor, o gătesc cum trebuie, dar mănâncă doar soțul”, completează Marcela Peica.

Întrebată dacă nu s-a gândit să se mute la oraș, doamna Peica spune că acum, „la bătrânețe”, nu se mai gândește la așa ceva. „De 43 de ani trăiesc aici, în Bedeciu, iar soțul de 48. Avem mintea de mânz, dar știți care e problema?. Nu cred că ne-am acomoda la vârsta asta. Mirela, fiica cea mare, zice să ne mutăm în Florești, în Cluj, dar ce să facem acolo? Fetele trag spre oraș că aici și-au dat seama că e greu. Dacă au minte și cap să învețe și alte posibilități să le fie un pic mai ușor, eu sunt de acord să plece. Deși, în ultimul timp și dacă faci școală, la fel de greu îți găsești un serviciu”, spune Marcela Peica.

Deși alte oi nu își permit să cumpere, soții Peica țin în fiecare an 30 de mieluțe și astfel, până anul viitor, vor să ajungă la 200 de mioare.

„La noi aici e foarte frumos și pădurea e aproape. Avem pădure de molid, se fac afine, zmeură, ciuperci. Vedeți acolo pământul acela? L-a cumpărat cineva de la oraș și își face casă. Este apă în tot satul, este șosea. O veni ea și căldura și va fi și mai frumos”, precizează cu speranță doamna Marcela, întreruptă de Cezar, un miel alb cu pete negre, care pare să se fi pierdut de turmă. „Hai Cezar, șu, șu, șu, șu!”, îl grăbește femeia. „Ne mai plângem că e greu, dar ți-s și dragi”, admite Marcela Peica.