Arta și Zidurile ei

„Cum poţi vandaliza un zid declarat el însuşi în afara legii de Curtea Internaţională de Justiţie?” ne întreabă Banksy, un artist arestat în 28 octombrie 2014

Arta de pe zid nu este aceeaşi cu cea de pe perete. Orientată spre exterior, arta de pe ziduri ţine un discurs, în timp ce aceea de pe perete ţine un monolog; cea de afară nu îşi selectează publicul, ci este democratică în discursul ei, în timp cea din interior, protejată de locul destinat – peretele – are un public selectat şi, cu sau fără mesaj social, politic sau filosofic, ea nu trebuie să îşi impună statutul de operă de artă, nu trebuie să lupte pentru receptarea ei ca atare. Ceea ce numim artă stradală se supune controversei, încalcă legea dar este manifestare vie, mai mult sau mai puţin anonimă, dar prin excelenţă legată de cotidian. Mesajul său critic se manifestă direct şi imediat printre cei care trebuie să îl recepteze şi, de cele mai multe ori, este un mesaj critic legat de probleme de actualitate ale societăţii.

Graffiti, arta stradală, au fost recunoscute ca artă doar pentru că au fost de amploare, pentru că s-au autoimpus, forţând opinia publică, criteriile estetice, inclusiv legea. Viu, de actualitate, funcţionând ca un „cotidian”, graffiti-ul a devenit luat în seamă, „arhivat”. Cu toate acestea, încă destul de controversat şi realizabil prin vandalism pentru a fi autentic şi a-şi atinge scopul. Desenarea, pictarea, însemnarea zidurilor datează încă din epoca de piatră, deci este legitimată de timp; ceea ce complică şi face ca această „artă” să fie proscrisă, sunt legile fiecărei ţări.

Citiți și: Artiștii galeriei de street art „Launloc” își cer drepturile: Lăsați-ne să colorăm Clujul!

Rebeliunea acceptată şi premiată

Înainte şi după a fi ilegală şi condamnată ca vandalism, arta stradală a avut precursori şi reprezentanţi. Cei doi artişti menţionaţi sunt departe de ceea ce înseamnă arta stradală, dar mesajul şi forma de manifestare sunt asemănătoare. Sunt recunoscuţi şi legitimaţi de istoria artei, lucrările lor sunt parte din patrimoniul naţional.

Friedensreich Hundertwasser (1928-2000) a făcut ceea ce s-ar putea numi artă stradală prin faţadele clădirilor sale; desigur, diferenţa constă în cadrul oficial, acceptat şi aprobat. El a asociat liniile drepte cu forma trupelor naziste încolonate şi arta sa a fost o pledoarie împotriva totalitarismului, dar pentru individualism şi pentru uman şi natură. Evreu după mamă, botezat catolic datorită tatălui şi alăturându-se tineretului hitlerist pentru a preveni persecuţia, Hundertwasser ca adult, după război, şi-a dedicat arta culorii, vieţii şi liniilor şerpuitoare, spiralelor ce simbolizează umanul, asemănându-se cu Gaudi prin această introducere a organicului în arhitectură. Faţadele sale îşi poartă manifestul în exterior, clădirile sale conţin, dar şi afişează credinţele sale. Podeaua ondulată din apartamentul său din Viena – „o melodie pentru tălpi”, cum o numea artistul – poartă acelaşi manifest împotriva regulilor stricte şi pentru dreptul la exprimare şi expresie prin arhitectură.

Jean-Michel Basquiat (1960-1988), artist newyorkez celebru, a devenit cunoscut, în primul rând, prin intermediul grupului SAMO, grup informal de graffiti ce scriau epigrame în estul Manhattanului. Arta lui Basquiat s-a concentrat pe dihotomiile sociale importante care, deşi el a fost expus ca neo-expresionist, au persistat în lucrările sale, păstrând vii temele esenţiale ale artei sale stradale. El a făcut ca zidul să pătrundă în interior, să ia locul peretelui; bogăţia şi sărăcia, integrarea şi segregarea, rasismul şi acceptarea ca şi preocupări ale sale au rămas şi pe pânză la fel de incisive ca pe clădiri, împletiri între poezie şi pictură, text şi imagine, ca o pledoarie frenetică ce a pătruns prin ziduri.

Cu toate acestea, esenţa artei stradale, a graffiti-ului este anonimatul, vocea „celor mulţi”, protestul artei clandestine pentru şi a celor revoltaţi. O revoltă acceptată este ca un zid devenit perete.

„Fiecare operă de artă este o crimă necomisă” (T. Adorno) şi „ART IS NOT A CRIME” (Banksy)

Picturile de la Altamira datând din Paleolitic dovedesc că arta era un mijloc de cunoaştere. Arheologul amator Marcelino Sanz de Sautuola le-a descoperit în 1897 şi în anii 60 acestea au fost distruse de dioxidul de carbon din respiaraţia numeroşilor vizitatori, ceea ce a făcut ca descoperirea să fie închisă publicului până în 1982, când redeschiderea s-a făcut cu număr limitat şi liste de aşteptare. Soluţia a fost construirea unui muzeu cu copiile lucrărilor realizate de artistul Sven Nebel.

Este un paradox socio-cultural modul în care se luptă pentru păstrarea anumitor opere, dar sunt distruse altele. În 28 octombrie 2014 a circulat pe internet ştirea că Banksy, celebrul artist şi activist politic britanic, a fost arestat. Stencil-urile sale pline de umor, clandestine şi deranjante prin critica lor violentă la adresa tarelor capitalismului au fost supuse deja comercializării de tip corporatist, dar Banksy a rămas incoruptibil. După ce galeriile i-au decopertat clădirile şi au încercat să le vândă la preţuri exorbitante, după ce un întreg sistem artistic de tip captalist s-a străduit să-l absoarbă şi să atragă comisioane considerabile din „fenomenul Banksy”, artistul a refuzat premiile, ş-a păstrat anonimatul şi a persistat în critica sa şi mai muşcător ironică la adresa întregului „establishment”. În 1 octombrie 2013, pe Fifth Avenue a apărut un stand cu 25 de lucrări de graffiti pe pânză semnate Banksy la 60 de dolari bucata. Cel care le vindea era un om zdrenţăros care îşi lua prânzul şi striga din când în când către trecători oferta. Evident, newyorkezii nu l-au luat în seamă. A doua zi, Banksy a confirmat pe site-ul său autenticitatea acţiunii. Lucrările acelea au fost estimate la 31000 de dolari.

Ştirea, deşi s-a dovedit falsă, a stârnit sute de comentarii şi polemici, s-a repus problema statutului artei, a ceea ce este sau nu artă, a legalităţii şi ilegalităţii. Cei care afirmă că nu este artă ceea ce face Banksy oferă exact aceleaşi argumente pentru care impresioniştii au fost proscrişi acum un secol. Cei care îl apără cred în libertatea de exprimare, în faptul că arta nu este o crimă şi, aşa cum spaţiul public le aparţine, în egală măsură aparţine şi artistului care spune ceea ce ei gândesc. Ei consideră că este un act de vandalism în măsura în care şi o reclamă este.

„Orice reclamă în spaţiul public nu îţi dă de ales; fie că o vezi sau nu, e a ta. Esta a ta să o iei, să o re-aranjezi, să o re-foloseşti. Poţi să faci ce vrei cu ea. Să ceri permisiunea e ca şi cum i-ai cere să păstrezi piatra celui care ţi-a aruncat-o în cap.(…) nu datorezi nimic companiilor. Mai puţin decât nimic, nu le datorezi în special politeţe. Ei îţi sunt ţie datori. Ei au re-aranjat lumea ca să ţi se pună în faţă. Nu ţi-au cerut permisiunea, nici măcar să nu începi să le-o ceri tu pe a lor.” (Banksy pe site-ul său oficial)

Vandalizarea Zidului Berlinului

În „The Electronic Intifada” Nigel Perry redă un schimb de email-uri între el şi renumitul critic de design Nathan Edelson, care reproşează estetica monstruoasă a zidului. Replica ziaristului este că zidul, prin însăşi existenţa sa, este o monstruozitate şi, prin urmare, nu mai contează conotaţiile estetice. Banksy a vandalizat şi Zidul Berlinului contrazicând dezideratul estetic al lui Edelson, după cum explică Perry: „Banksy e tipul de om care preferă să deseneze o săgeată de 20 de picioare către urâţenie şi să te facă să te întrebi de ce naiba era acolo de la bun început.” Evident, este vorba despre o urâţenie morală, socială, colectivă. „Cum poţi vandaliza un zid declarat el însuşi în afara legii de Curtea Internaţională a Justiţiei?” se întreabă Banksy pe site-ul său la începerea proiectului.

In imaginile pictate pe zidul ce separă palestinienii de israeliţi (Israel’s West Bank barrier), Banksy atrage atenţia asupra acestuia ca barieră tocmai prin subiectul evadării pe care îl repetă în diverse variaţiuni.

Propunerea de a vopsi în alb un zid este, de fapt, de a şterge conştientizarea faptului că un zid ce desparte, un zid ce constrânge este urât. Nu poat fi făcut frumos. Banksy se loveşte de aceleaşi ziduri pe care societatea continuă să le ridice, după ce tocmai a dărâmat unul. A fost dărâmat zidul Berlinului, reconstruită o parte din el şi pictată cu graffiti. Dar s-au construit alte ziduri, de altă natură: recunoaştem că graffiti este o artă a expresiei libere dar am vrea să existe doar când şi unde îi permitem. Ca să-i putem anula efectul, ca s-o absorbim, ca să părem suficient de deschişi la critică fără a o accepta, de fapt.

Street Art-ul românesc

La Bienala X-Border din Suedia din 2012, trei oraşe (Lulea, Roviniemi, Severomorsk) au fost reunite, nu doar de bienală, ci şi de proiectul de street art al artistei Carolina Falkholt; prin acest proiect au fost unite şi trei ţări dar au fost înlăturate şi barierele (oraşul Severomorsk din Rusia fusese un oraş închis, fiind bază militară).

În 2004, Dumitru Gorzo demonstra că publicul românesc nu este pregătit să întâlnească arta altundeva decât acolo unde îi e locul. Plasând mici coconi roz strident pe zidurile gri ale Bucureştiului, a stârnit o întreagă isterie media, în care acestea au fost interpretate ca semne de pericol seismic, manifest anti sau pro- avort sau chiar însemnele unei secte sataniste.

O altă isterie a fost stârnită de Grig care a împânzit Parisul şi Bucureştiul cu mesajul „Regarde le ciel”, „Priveşte cerul”. Isteria a izbucnit în comentariile la articolele despre artist pe diverse publicaţii on-line. Pentru publicul românesc, se pare, un mesaj idealist, frumos, al unui student la filosofie, este doar un act de vandalism. Zidurile sunt proprietate publică sau privată şi merită respect mai mult decât un text idealist şi simplu. Condamnarea „vandalului” nu ar trebui făcută înainte de receptarea mesajului. Sunt ziduri puternice barierele în calea înţelegerii, acceptării, deschiderii decât cele pictate de „huligani”. Banksy este artist prin picturile sale – citate pline de umor ale unor pictori celebri, în care propria sa intervenţie le transformă în cu totul altceva (ne amintim reproducerea fidelă a „Culegătoarelor de spice” a lui Millet, în care Banksy introduce un element de umor contemporan: una din culegătoare părăseşte tabloul şi ia pauză de ţigară pe ramă); polemica stârnită de falsa ştire repune în discuţie statutul artei stradale. Este artă dacă este ilegală sau este artă doar dacă este ilegală? Zidurile neînţelegerii sunt mai puternice decât cele pictate ilegal şi nu orice adolescent cu un spray în mână este artist dar nici nu poate dovedi până nu „vandalizează”.

Banksy a „vandalizat” şi Zidul Berlinului contrazicând dezideratul estetic al lui Edelson după cum explică Perry: „Banksy e tipul de om care preferă să deseneze o săgeată de 20 de picioare către urâţenie şi să te facă să te întrebi de ce naiba era acolo de la bun început.” Evident, este vorba despre o urâţenie morală, socială, colectivă.

Text: Alina Staicu (absolventă a Academiei de Arte din Cluj, doctor în Arte Vizuale și este profesor de pictură. Materialul a fost publicat anterior în revista „Sinteza”)

 [stextbox id=”custom”]Cea mai recentă lucrare dintr-o serie de lucrări prin care celebrul street-artist britanic, critică modul în care Europa gestionează criza migranţilor. El a realizat luna trecută la Calais (nordul Frantei) trei lucrări de acest gen, dintre care una chiar în tabăra numită “Jungla”, unde trăiesc în condiţii extrem de precare aproape 4.500 de migranţi. Creaţia grafică a fost realizată pe placajul unui magazin aflat în renovare din cartierul londonez Knightsbridge. In lucrare apare Cosette, celebrul personaj din romanul “Mizerabilii” al lui Victor Hugo. Micuţa este învăluită de nori de gaze lacrimogene, iar în spatele ei flutura un drapel francez zdrenţuit. Iar în decembrie anul trecut, un graffiti infăţisându-l pe fondatorul Apple, Steve Jobs, a apărut într-o altă tabără de refugiaţi, făcându-se astfel referire la originile siriene ale inventatorului.[/stextbox]

Citiți și: Prof. univ. dr. Radu-Călin Solovăstru: „Mai multă artă stradală ar aduce Clujului autenticitate”