Seara de grație

Ruxandra Hurezean, redactor-șef adjunct al Transilvania Reporter

Donald Tusk avea o bunică nemțoaică, bunicul i-a fost închis în lagăr, tatăl a fost tâmplar iar mama asistentă medicală. Familie europeană, care a trecut prin toate. El a trecut Polonia prin criză, era la cârma guvernului între 2007-2014. El s-a preocupat de rețeaua de drumuri din Polonia. Acum conduce Consiliul European.

Joi seară a lăsat un sentiment greu de descris peste România. De admirație și tristețe totodată. O imensă tristețe. Oamenii pentru care el vorbea erau afară, în ger. În tot gerul României. Le-a spus că pot, că pot și imposibilul.

Nu a vorbit pentru protipendada românească așezată cu tupeu pe scaunele de la Ateneu. A vorbit pentru cei care protestau în frig, pentru românii care scriu, joacă tenis, fac mașini sau cântă. A avut un discurs care a trezit România din toropeală, a ridicat-o în picioare. Și un mare semn de întrebare: ai noștri de ce nu sunt așa?

Amărăciunea asta, frustrarea, a rămas ca un nod în gât și nu ne-a lăsat să ne bucurăm destul de seara istorică. Momentul de aseară ar putea fi un declick, a creat o fisură. Sărmană țară fără lideri. Adevărata sărăcie nu e cea de resurse, râuri sau păduri, ci sărăcia de lideri, de conducători buni. Criza de lideri buni în România a început să doară. Scufundată în relativism, confuzie și descurajare, societatea spune: tot o apă și-un pământ! Toți sunt la fel! Aici suntem.

Discursul lui Tusk pare să fi ținut cont de frustrările noastre, de îndoielile și ezitările noastre. Ca un psihanalist. Și ne ridică moralul, folosind proverbe și citate autohtone, citează din ai noștri, din interior, din popor. Nu dă lecții, doar ne amintește cine suntem, că putem, că putem să apărăm statul de drept ca Duckadam în meciul acela memorabil. Veți spune: un discurs de politician făcut de consilieri. Dar nu vedem, nu simțim aici și omul Donald Tusk?

Dar și acest personaj îndrăgit acum de români, apreciat de structurile europene și fost premier al Poloniei, în perioada cea mai grea a ei de după comunism, este contestat de naționaliștii polonezi. Valul de naționalism a cuprins fostele țări comuniste ca o molimă. Au prins microbul din zbor și ai noștri, care, neavând altceva de spus, au luat-o tare pe contrasens. Ce și-au zis? Dacă Orban poate în Ungaria lui, dacă se poate să urli împotriva europenismului la cehi, la polonezi, la noi cum să nu poți?

Nu am văzut studii privind recrudescența naționalismului în Europa, dar poate că Trump și succesul lui au deschis calea. Dacă în America este ales un președinte izolaționist, care ridică ziduri și se războiește cu lumea, dacă este ales unul care vorbește cum vor mușchii lui, uitând de toate regulile și precauțiile ce se impuseseră cu greu în ani și ani, noi de ce am fi mai fraieri? Politicienii noștri au profitat de trendul care se năștea: să fim grobieni și mincinoși știm și noi! Asta putem! Învățaseră, de altfel, din comunism.

Doar că, istoria e crudă, la fel ca popoarele.

Distribuie:

Nu există Comentarii

  1. Cornelia Melenti says:

    e trist, te lasa fara cuvinte situatia tarii noastre expusa clar de un strain.
    A spune ca trebuie sa facem ceva si sa stam in continuare cu mainile in san – nu e o solutie. Sunt un om pasnic si nu doresc violenta pentru nimeni.
    Dar noi – societatea civila – avem o arma pe care ei nu o pot controla in totalitate: dreptul la vot! Noi ii putem da jos mergand la vot si exprimandu-ne vointa!

Postaţi un comentariu