Războiul anticipatelor: Ce spune Constituția. Dizolvarea Parlamentului – grea, dar nu imposibilă

Dacian Dragoș

Text de Dacian Dragoș

Situația actuală a relațiilor dintre principalele instituții ale statului explicată de Dacian Dragoș, profesor de drept administrativ și european la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

Constituția din 1991 revizuită în 2003 prevede o procedură rigidă pentru dizolvarea Parlamentului și, implicit, pentru organizarea de alegeri anticipate. Motivația pentru această reglementare este specifică anului 1991, însă ea a subzistat și cu ocazia revizuirii din 2003. Dat fiind contextul istoric al adoptării Constituției, imediat după perioada comunistă caracterizată prin dictatura unui președinte, a avut câștig de cauza dorința de a stabili măsuri de prevedere suplimentară împotriva eventualelor abuzuri autoritariste ale președintelui țării.

Dizolvarea Parlamentului este prevăzută de art.89 din Constituție ca o măsură de deblocare a unei crize politice în care Președintele și Primul Ministru desemnat nu reușesc sa coaguleze o majoritate parlamentară în jurul susținerii unui Guvern.

Este o instituție specifică situațiilor de guvernare minoritară, în care Președintele nu desemnează candidatul la funcția de Prim Ministru din rândul unei majorități parlamentare declarate sau constituite, ci din rândul minorității parlamentare.

Instituția dizolvării Parlamentului nu este numai una foarte rigidă, dar este și aproape imposibil de realizat dacă nu există cel puțin o participare pasivă a majorității parlamentare la derularea ei. Din acest motiv procedura implică de principiu necesitatea acordului dintre președinte, prim-ministrul desemnat și Parlament pentru declanșarea alegerilor anticipate.

Dacă acest acord nu se realizează, situația se complică și Președintele are două opțiuni:
a) Să forțeze dizolvarea Parlamentului prin desemnarea unor candidați care nu pot fi susținuți de Parlament în componenta politica majoritara
b) Sa coabiteze cu Parlamentul desemnând candidatul propus de majoritatea parlamentara
Pentru prima variantă, în care se pare că ne aflăm în aceste zile, etapele procedurii pot fi sintetizate după cum urmează:

1. Președintele desemnează un Prim Ministru și acesta alcătuiește lista Guvernului, solicitând votul de investitură în Parlament.
a. Desemnarea unui candidat la funcția de prim-ministru se realizează după consultarea partidelor parlamentare. Consultarea nu leagă însă decizia Președintelui, care își poate exercita dreptul de apreciere.
b. Nu exista dispoziții constituționale specifice cu privire la interdicția desemnării aceleiași persoane care a fost anterior demisa din funcția de Prim ministru. Dacă am accepta o astfel de logică, ar însemna că și o persoană demisă cu mult timp în urmă să nu se mai califice niciodată pentru aceasta funcție. Apoi, guvernul poate să nu primească investitura și din cauza unor miniștri de pe lista, nu doar a prim-ministrului. Mai mult, susținerea parlamentară a unui Guvern poate evolua de la o zi la alta, după cum se și întâmplă în practică, prin urmare argumentul că nu mai poate fi propus un Guvern recent demis nu subzistă.
c. Se poate argumenta ca textul Constituției a avut în vedere situația desemnării unor persoane diferite care să încerce formarea celor două Guverne înainte de a se declara că nu exista alta opțiune de deblocare a crizei decât dizolvarea Parlamentului, însă numai la nivel teoretic, deoarece, după cum am precizat si mai sus, nu exista o astfel de interdicție constituțională.
d. Pe de alta parte, se poate susține și că desemnarea consecutivă a aceluiași Premier este un atribut al puterii discreționare a Președintelui, care o poate exercita în limitele legii, ori legea (Constituția) nu are prevederi contrare. Nu se poate spune ca Președintele nu poate ”insista” pentru desemnarea unui anumit Premier, de dragul diversității.
e. Se mai poate interpreta demiterea Guvernului ca fiind datorata asumării eșuate a răspunderii pe o anumita lege. Cu alte cuvinte, Guvernul a riscat și a pierdut, însă în primul rând cu privire la acea lege, nu a pierdut dreptul de a propune din nou același program de guvernare și de a încerca să recâștige încrederea Parlamentului. Prin urmare, același program poate fi pus din nou pe tapet în fata Parlamentului, de către același premier si cu aceeași lista a Guvernului. Moțiunea de cenzură a fost depusă și adoptată deoarece Parlamentul nu dorea ca proiectul de lege să devină lege, în subsidiar având ca efect demiterea guvernului.

2. Parlamentul respinge de doua ori solicitările de investitură, în termen de 60 de zile de la prima solicitare: Art.89 (1) „După consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, Președintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură.”
a. Într-o interpretare strict gramaticală, se observă folosirea sintagmei „Guvernului”, și nu Guvernelor, deci se poate conchide că se poate propune același Guvern de mai multe ori. De asemenea, „solicitările” sunt la plural, prin urmare acestea sunt obligatoriu mai multe la număr sau diferite, nu și lista Guvernului sau premierul.
b. Condițiile sunt cumulative, prin urmare este necesară atât respingerea de doua ori a solicitărilor, cât și încadrarea în termenul de 60 de zile.
c. După o primă ședință unde solicitarea de investitură nu a fost votată, se impune repetarea procedurii, cu începere de la numirea unui candidat la postul de prim-ministru, alcătuirea listei guvernului si solicitarea unui nou vot de investitură.
d. Pentru respingerea solicitării de învestitură, este necesară o manifestare de voință expresă a Parlamentului, care votează pentru sau împotriva investiturii. Astfel, conform art.103 (3) din Constituție, „Programul și lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună. Parlamentul acorda încredere Guvernului cu votul majorității deputaților si senatorilor”. Se contabilizează pentru învestitură voturile „pentru”, însă trebuie sa fie prezenți cel puțin jumătate din numărul parlamentarilor (art.67). Voturile de abținere se vor număra alături de cele de respingere. Investitura Guvernului se realizează dacă majoritatea membrilor parlamentului (deci raportat la numărul total al acestora), votează pentru. Dacă nu se realizează aceasta cerință, solicitarea de investitura este respinsă.
e. În lipsa unor dispoziții exprese, termenul de 60 de zile se calculează pe zile calendaristice, nu lucrătoare.
f. Sunt și opinii conform cărora boicotarea ședințelor Parlamentului în vederea împiedicării constituirii cvorumului de ședința ar duce la invalidarea acestei ședințe. O astfel de boicotare ar fi un abuz de drept. Din punct de vedere constituțional, ne-am afla în prezenta unui conflict juridic de natura constituțională între Parlament și Președinte, iar soluționarea sa este de competenta Curții constituționale. Deși nu există prevederi exprese în acest sens, o eventuala boicotare a lucrărilor Parlamentului ar putea fi considerată de Curtea constituțională ca o întrerupere a termenului de 60 de zile prevăzut la art.89, termenul putând să curgă în continuare după ce Curtea rezolva conflictul ivit.

3. Art.63 (2) din Constituție prevede ca alegerile pentru Camera Deputaților și pentru Senat se desfășoară în cel mult 3 luni de la (…) dizolvarea Parlamentului.

4. Pe timpul de 3 luni cât Parlamentul este dizolvat, treburile curente ale tarii vor fi conduse de Guvernul interimar, care va organiza și alegerile. Nu se vor putea da însă Ordonanțe de urgență, și nici Ordonanțe simple.
În concluzie, principala problemă a acestor zile este dacă va exista o manifestare expresă de voință a Parlamentului de a respinge două propuneri de Prim Ministru într-un interval de 60 de zile, sau, alternativ, cum va fi interpretată de către Curtea constituțională o eventuală respingere implicită, în cazul în care fie se refuză organizarea unor ședințe, fie nu se întrunește cvorumul pentru aceste ședințe.

Postaţi un comentariu